orizontul lumii

De ce n-a reuşit Suleyman Magnificul să cucerească Viena în 1529

Citeste mai mult: adev.ro/mj5aed

                  De ce n-a reuşit Suleyman Magnificul să cucerească Viena în 1529?

Asediul Vienei




     Sosit la porţile Vienei în 1529,  Suleyman Magnificul, mare strateg militar de altfel, a recurs la un gest extrem pentru a demonstra puterea imperiului său.

       Istoricii au avut argumente pro şi contra asupra hotărârii sultanului, dar nimeni, până astăzi, nu a aflat adevărul.

      Porţile Vienei vor rămâne închise multă vreme pentru oastea turcă. 

      Intre asediul Vienei, cu multele sale neajunsuri şi rolul principal într-un serial istoric despre viaţa sa, Suleyman a ales filmul.  E bine să nu uităm nici onorariul oferit de producătorul serialului, Timur Savci şi toate celelalte avantaje, incluse în contractul  încheiat (mâncare, băutură şi cadâne).

      Cum am spus, acest mare strateg militar, pus în faţa unei situaţii fără ieşire, a ales calea diplomatică : filmul.  Până la întoarcerea de la filmări, porţile Vienei rămân închise.

Ploieşti, 31 martie 2013

cultură

Punch or the London Charivari

Title : Punch or the London Charivari

Author : Punch Office, London

Date : 1841-1863

Punch, or the London Charivari was a British weekly magazine of humour and satire established in 1841 by Henry Mayhew and engraver Ebenezer Landells. Historically, it was most influential in the 1840s and 50s, when it helped to coin the term "cartoon" in its modern sense as a humorous ...

 

 Pumn, sau Charivari la Londra a fost o revistă săptămânală de umor britanic și satiră, înfiinţată în 1841 de către Henry Mayhew și Landells Ebenezer, gravor. Istoriceşte vorbind, a fost cea mai influentă revistă- magazin în anii 1840 și '50, atunci când a creat şi implementat  termenul "animat", în sensul său modern ca fiind o ilustrare plină de umor. A devenit o instituție britanică, dar după anii 1940, atunci când circulația acesteia a atins o mare popularitate, a intrat într-un declin de durată, dispărând în cele din urmă  în 1992 . A fost reînviat în 1996,pentru o scurtă perioadă,  dar din 2002 n-a mai apărut.

 

en.wikipedia.org/wiki/Punch_(magazine)

 

actualitatea din istorie

      Bugac (Ungaria), 12 august 2012. O delegaţie maghiară defilează la Kurultaj.

Viktor Orbán caută un leagăn, şi mântuirea, în Asia 

    Ostracizat în Europa pentru derivele sale autoritare, guvernul maghiar se angajează într-o politică de "deschidere spre Est". În căutarea sa de noi aliaţi în Est, el invocă acum presupusa descindere a maghiarilor din triburile Asiei Centrale, un alt mit întreţinut de extrema-dreaptă maghiară. 

 

          Europa, pieţele financiare şi investitorii se obişnuiseră cumva cu politica economică neortodoxă a guvernului lui Viktor Orbán. Dar iată că în toiul verii, când şi Bursele par să fie cuprinse de toropeală, partidul maghiar la putere a decis să surprindă mergând să susţină un festival obscur care promovează legăturile între naţiunea maghiară şi triburile din Asia Centrală, în cadrul turanismului [curent ideologic care propovăduieşte unirea urmaşilor triburilor turcice din Asia Centrală].

          Această mişcare este de altfel legată de actuala şi de fosta extrema-dreaptă maghiară. Şi, în mod clar, un nou subiect de discordie între Budapesta şi restul Europei.

          Între 10 şi 12 august trecut, aproape 250 000 de oameni au participat, în pusta [stepă maghiară], aproape de micul oraş Bugac, în centrul Ungariei, la al patrulea festival Kurultaj, o întâlnire între triburile şi popoarele care revendică apartenenţa la o tradiţie turanică. S-a considerat mai întâi că turanienii veneau din Iran, apoi din Turcia, înainte ca unele popoare din Asia Centrală să pretindă, mai târziu, că erau descendenţii turanienilor. Dar astăzi, majoritatea specialiştilor sunt de acord să spună că această ultimă teorie nu este decât o legendă modernă.

                           Un element al ideologiei fasciste

           În Ungaria, turanismul – ideea că maghiarii sunt urmaşii turanienilor – a câştigat popularitate în cercurile de dreapta, mai ales în perioada interbelică. O parte a elitei maghiare căuta astfel să treacă de complexul născut din Tratatul de la Trianon, prin care Ungaria îşi pierdea două treimi din teritoriul său şi o treime din populaţie.

           Mult mai periculos decât Turán I – unicul tanc maghiar al celui de-al doilea război mondial, construit sub licenţă Škoda – turanismul a fost un element constitutiv al ideologiei fasciştilor maghiari conduşi de Ferenc Szálasi. Membrii actuali şi partizanii partidului de extrema-dreaptă Jobbik, care se distinge prin deschiderea sa faţă de ideile anti-semitismului, se referă direct la nemestnicia lui Szálasi.

           Cu un dram de cinism şi de ironie, s-ar putea spune că Jobbik susţine în public declaraţiile anti-israeliene ale liderilor iranieni nu numai din ideologie, ci şi pentru că este convins că maghiarii şi iranienii au strămoşi comuni.

                      "A regăsi rădăcinile naţiunii maghiare"

          Anul acesta, festivalul Kurultaj din Bugac, care până nu demult era asociat mai ales cu Jobbik, a devenit pentru prima oară un eveniment semi-oficial. Potrivit agenţiei de ştiri MTI, Márton Gyöngyösi, vice-preşedinte al Jobbik (şi de asemenea vice-preşedinte al Comisiei pentru afaceri externe a Parlamentului), ar fi insistat, în timpul unei conferinţe de presă organizată la sfârşitul săptămânii trecute, asupra necesităţii de a regăsi rădăcinile naţiunii maghiare în est şi asupra minciunii teoriei fino-ugrice "pe care duşmanii maghiarilor încearcă să le-o instileze".

          Gyöngyösi a salutat politica oficială de "deschidere spre est" a guvernului. Dar, pentru Budapesta, această căutare de aliaţi în Asia nu este, de fapt, decât o încercare de a compensa izolarea diplomatică în care se află astăzi în Europa. Şi în acest scop, un turanism desprăfuit se potriveşte foarte bine.

          Sándor Leszák, vice-preşedinte al Fidesz [partidul lui Viktor Orbán, la guvernare], a întâmpinat liderii tribali în Parlament şi guvernul a contribuit cu 70 milioane de forinţi [aproximativ 251 000 de euro] la organizarea evenimentului. Weekend-ul trecut se puteau deci descoperi atât bătrânei în costume folclorice ocupând băncile parlamentare "art nouveau", cât şi diverse scene de luptă şi spectacole de vânătoare cu şoimi.

                           Mai aproape de extrema-dreaptă

         Dar poate că în definitiv nu este un eveniment atât de ciudat. Cotidianul pro-guvernamental Magyar Nemzet a intervievat de exemplu un uigur emigrat în Germania, pentru care evocarea rădăcinilor (mitice) este strâns legată de lupta împotriva opresiunii în Regiunea Autonomă Uigură (Xinjiang) din China. El a mulţumit "fraţilor lui maghiari" pentru a-i fi îngăduit să-şi amintească de cultura şi obiceiurile poporului său.
        După recenta "reabilitare" a lui Miklós Horty, dictatorul perioadei interbelice, al cărui nume este purtat din nou de unele străzi, şi după criticile internaţionale la adresa Ungariei pentru creşterea anti-semitismului din ţară, exploatarea comună de către guvern şi fascişti a mitologiei turanice poate sugera că Viktor Orbán şi partidul său sunt mai apropiaţi de Jobbik decât îşi închipuiau europenii până acum.

                                                             ***

Extremă-dreapta

Un deputat european antisemit descoperă că este evreu

       În urmă cu câteva luni, Csanád Szegedi, în vârstă de 30 de ani, încă era politicianul cel mai celebru şi cel mai influent din cadrul formaţiunii de extremă-dreapta Jobbik, relatează publicaţia Il Post.

        Csanád Szegedi era cunoscut mai ales pentru declaraţiile cu accente antisemite, în care îi acuza pe evrei să ar încerca 'să cumpere ţara', să ocupe principalele funcţii politice şi să desacralizeze simbolurile naţionale ungare.

       Dar, în luna iunie, cariera sa a luat o turnură neaşteptată. Pe fondul zvonurilor care circulau pe Internet, Szegedi a admis că descoperise recent că bunicii din partea mamei erau evrei. Forţat să demisioneze de către structurile de conducere ale Jobbik, Csanád Szegedi şi-a predat carnetul de partid la sfârşitul lunii iulie. Dar a refuzat să demisioneze din funcţia de parlamentar european. Formaţiunea Jobbik susţine că Szegedi nu a fost exclus din cauza originilor sale, ci din cauza presupusei tentative de a muşamaliza cazul, în 2010, cu ajutorul unor fonduri publice deturnate. Potrivit Il Post, Szegedi a cerut o întrevedere cu rabinul ultraortodox Slomo Koves, declarând că doreşte să viziteze fostul lagăr de concentrare de la Auschwitz “în semn de respect”.

 

 

Hospodářské noviny Praga/ Martin Ehl/ 2012

 

                                                   *** 

 

1. Transilvania este, istoric, etnic şi cultural, un spaţiu multietnic. Drepturile de orice fel garantate de stat minorităţii maghiare sunt absolut fireşti. 2. Maghiarii din România (sau secuii?) nu vor, aşa cum se vehiculează, autonomia. Nu. Dorinţa lor ar fi să nu aibă niciun fel de legătură cu România. 3. Românii nu sunt nici extremişti, nici xenofobi, pentru că, dacă erau, la câte provocări au existat, spiritele s-ar fi inflamat de mult. Românii vor un singur lucru: ca cetăţenii acestei ţări să aibă o minimă loialitate faţă de stat, indiferent de originea etnică. Aşa se întâmplă peste tot în Europa. 4. De fiecare dată când există situaţii tensionate, de obicei create de etnicii maghiari, ni se spune că „nu are rost să luăm atitudine, trebuie să trecem cu vederea”. Fals. Dimpotrivă. 5. România este stat unitar şi aşa va rămâne. Suntem toţi cetăţenii aceluiaşi stat. Avem drepturi, avem şi obligaţii. E valabil şi pentru minorităţile naţionale

Citeste mai mult: adev.ro/mk1vrt

Despre români şi maghiari. Adevăruri ce trebuie spuse

Citeste mai mult: adev.ro/mk1vrt

 

basilica

Unificarea datei Paştilor: o chestiune de normalitate şi bun simţ 


       Doi din cei patru coordonatori ai Septuagintei, traducerea pe care am iniţiat-o la Colegiul Noua Europă, sunt catolici: excelentele ebraizante şi clasiciste Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu. Nu există oameni lângă care să mă simt mai bine şi cu care să-mi placă să stau mai mult la taclale; până şi „disputele” ştiinţifice devin un exerciţiu de bună dispoziţie în compania lor.  Singura umbră aruncată, de nu ştiu unde, peste paradisiaca noastră comuniune, şi care suscită un fel de indispoziţie obiectivă în tustrei, este umbra datei Paştilor. Uneori, din pură întâmplare astronomică, marea sărbătoare a ortodocşilor coincide cu cea a catolicilor. De cele mai multe ori însă ea ne dezbină crud şi nemeritat. Anul acesta Francisca şi Monica se aflau deja pe „ultimii metri” ai Postului, în vreme ce eu abia îl inauguram, duminica Ortodoxiei a coincis cu Duminica Floriilor şi aşa mai departe. Acum câteva săptămâni ele mi-au urat un însufleţit „Hristos a înviat!”, iar eu, din politeţe, m-am văzut obligat să le răspund cu un pleoştit, „ambarasat” „Cu adevărat a înviat”, dat fiind că mă aflam, spiritual şi temporal, cu multe leghe în urma evenimentului.
         Absurditatea situaţiei devine şi mai evidentă, pentru mine, familia şi prietenii mei care trăim în Occident. Majoritatea creştinilor din Franţa sunt catolici. Paştile lor au căzut, anul acesta, pe 27 martie, în vreme ce noi, minoritarii, asistăm, ca într-un scenariu kafkian, venirea altor Paşti, după un alt calendar, „al nostru”. Din ce în ce mai mulţi credincioşi sunt iritaţi de acest scenariu schizoid, fără nicio legitimitate teologică sau logică, în fond. Evreii sărbătoresc, cu toţii, un singur Paşte, musulmanii, cu toţii, oriunde s-ar afla pe planetă, un singur Ramadan. Numai noi, creştinii, propunem Paştile noastre în doi timpi, anulând, prin chiar această schismă, caracterul sacru şi universal al sărbătorii.

                                   Un strop de istorie

       Întâi, o precizare terminologică! Tradiţional, în jargonul teologilor români, sărbătoarea evreilor este numită „Paşte”, la singular, iar sărbătoarea creştinilor, „Paşti”, la plural. Voi adopta în text această convenţie comodă. La începutul începutului, Paştele este o sărbătoare nomadă, probabil legată de transhumanţă. Ritul sângelui, practicat de evreii nomazi (ungerea uşorilor cu sânge), avea o semnificaţie apotropaică: ţinea deoparte Îngerul exterminator. În religia israelită, cel care „trece” (sensul cuvântului „paşte”) este Dumnezeu (YHWH): El „trece” pentru a proteja casele evreilor de exterminare (episodul plăgilor din Egipt, descris în Exod). Ulterior, tot în tradiţia iudaică, Paştele devine sărbătoarea eliberării din robie, a trecerii de la statutul de sclav la cel de om liber. Această a doua semnificaţie a prevalat asupra celei dintâi, iar Philon din Alexandria, în Legile speciale II,147, notează: „Sărbătoarea Paştelui este o comemorare şi o mulţumire [sărbătorind ieşirea] din Egipt a mai bine de două milioane de bărbaţi şi femei. Ei au lăsat atunci în urmă o ţară plină de neomenie, unde străinii erau prigoniţi, şi unde, lucru mult mai groaznic, se dădea cinstire dumnezeiască unor animale lipsite de raţiune, nu doar domestice, ci şi sălbatice.”
        Isus a murit răstignit la 14 Nisan, de Paştele evreilor. Coincidenţa a marcat, fireşte, tradiţia creştină. Încetul cu încetul, Vinerea Sfântă în care a avut loc Răstignirea se „pascalizează”. La început, Paştile creştinilor comemorează Cina cea de taină; ulterior, Pătimirile şi Învierea. Cele trei momente se condensează. Savanţii disting două subtradiţii în Biserica timpurie, una „asiatică”, a doua „alexandrină”, după numele provinciilor de referinţă. Tradiţia „asiatică”, reprezentată de o predică recent descoperită, a lui Meliton de Sardes, subliniază Pătimirile Mântuitorului: sărbătoarea comemorează mai cu seamă suferinţa în aşteptarea sfârşitului lumii şi a Judecăţii universale. Viziunea „naturalistă” sau „realistă” asiatică este contrabalansată de cea alexandrină, care interpretează Paştile în raport cu ideea „trecerii”: trecere a omului vechi spre omul nou, a vieţii prezente spre cele viitoare etc. Această tendinţă, spiritualizantă, se poate remarca în textele lui Clement din Alexandria (sec. II) şi Origen (sec. III). Tradiţia latină, puternic influenţată la început de comunităţile iudeo-creştine (şi implicit de concepţia pascală „asiatică”), se „alexandrinizează” treptat, mai cu seamă începând din secolul al IV-lea, prin puternica personalitate a episcopului Milanului, Ambrozie, maestrul lui Augustin. 


                              Iudaizanţi şi antiiudaizanţi

        Primele controverse legate de data sărbătoririi Paştilor apar în a doua jumătate a secolului al II-lea. Comunităţile creştine, numeroase, mici şi dispersate pe toată suprafaţa Imperiului Roman, nu beneficiază de o coordonare legitimă, drept pentru care „mecanismul” anului liturgic funcţionează, o vreme, după vechiul adagiu: „câte bordeie atâtea obicee”. Bisericile asiatice, nedesprinse total de matricea iudaică, sărbătoresc Paştile odată cu evreii, pe 14 Nisan, data la care Isus a fost răstignit „ca un miel”, indiferent în ce zi din săptămână pica această dată. De la numele zilei în latineşte („paisprezece”), credincioşii respectivi au fost numiţi, de către adversarii lor, „quartodecimani”.  Practica respectivă avea două consecinţe discutabile, pe care alte biserici nu le puteau accepta: ea relativiza sacralitatea duminicii; conform hotărârii mai multor sinoade locale, Paştile trebuiau sărbătorite obligatoriu într-o zi de duminică („ziua Domnului”); dat fiind că sărbătoarea, la quartodecimani, putea avea loc în orice zi din săptămână, postul se întrerupea automat, înainte de încheierea săptămânii sfinte. Quartodecimanii, acuzaţi de reiudaizare a creştinismului, au fost combătuţi mai cu seamă de Biserica romană. Finalmente, ei au acceptat mutarea sărbătorii în ziua de duminică.


                Sinodul de la Niceea: dată universală a Paştilor

       Abia Sinodul de la Niceea (325) fixează modalitatea de calculare a Paştilor, impunând data stabilită întregii Biserici. Paştile creştin va fi sărbătorit, spun Actele Sinodului, în prima duminică după prima lună plină urmând echinoxului de primăvară. Dacă Paştele evreiesc ar urma să pice în acea duminică, atunci Paştile creştinilor va trece în duminica imediat următoare. Două lucruri se cuvin spuse în legătură cu decizia sinodală: nu are o acoperire în cuvintele Fondatorului, ale lui Isus Hristos. Isus legitimează conţinutul Paştilor, consacrând Cina cea de taină, nu însă data sărbătorii, pe care o stabileşte, iată, un Sinod ecumenic, după trei sute de ani de la Răstignire. Al doilea lucru, mai sensibil: data respectivă este fixată de Părinţi pe criterii polemice, vădit antiudaice. Ea nu trebuie să pice în aceeaşi zi cu Paştele evreilor (14 Nisan), ci într-o „duminică” (adică în „ziua Domnului”, nu într-un „sabat”). Iar dacă prima duminică de după luna nouă este „ocupată” de Paştile evreilor (calculat, amintesc, după calendarul lunar, nu solar), atunci Paştile creştinilor trebuie deplasat. Orice „contaminare” sau „recontaminare” cu practicile evreieşti trebuie, aşadar, evitate. Fără a face o judecată de valoare asupra acestor aspecte, mă întreb în ce măsură au ele o legitimitate intrinsecă. De ce, obiectiv vorbind, acum, măcar acum, în secolul XXI, Paştile creştinilor n-ar putea fi celebrat odată cu Paştele evreilor? 

                  Dilema românilor ortodocşi: Moscova sau/şi Occident?

       Tipicul „niceean” nu s-a schimbat, el funcţionează şi astăzi. De unde vine însă decalajul dintre Paştile catolic şi Paştile ortodox? Fireşte, schisma de la 1054 a jucat şi aici. Dar numai o vreme. În 1582, lumea catolică adoptă calendarul gregorian (13 zile sunt adăugate la calendarul iulian).  Lumea ortodoxă rămâne „pe stilul vechi”. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române va accepta reformarea calendarului abia în 1924, după modelul occidental, spre onoarea ei şi înfruntând riscul de a provoca răzmeriţe în rândul clerului de jos şi al credincioşilor (Damian Stănoiu a descris, cu pitoresc inimitabil, consecinţele reformei într-un sat din Muntenia, în nuvela Necazurile părintelui Ghedeon). Aşadar, din 1924 până în 1927, catolicii şi ortodocşii români au sărbătorit Paştile la aceleaşi date. Doar că, în 1927, surorile ortodoxe din Balcani ne-au readus la ordine, forţându-ne să acceptăm ca măcar Paştile să fie sărbătorite laolaltă cu ei, după „stilul vechi”, „neevropinesc”. Hotărârea s-a întărit definitiv sub regim şi presiune sovietică, în 1948, la Consfătuirea interortodoxă de la Moscova din 1948. De atunci BOR sărbătoreşte Crăciunul privind spre Europa, iar Paştile privind spre Moscova, într-un fel de duplicitate plină de evlavie.
      Anul liturgic se stabileşte în funcţie de data Paştilor. Prin urmare, anul liturgic al românilor ortodocşi demarează şi se scurge, „ca Donul liniştit”, în „dulcele stil vechi”, cot la cot cu fraţii pravoslavnici de peste Prut. În preajma Crăciunului însă elanurile ecumeniste ale BOR ne întorc, printr-o acrobaţie magică, spre Occidentul catolic. Prietenii mei francezi nu mai pricep nimic şi mă privesc când amuzaţi, când debusolaţi, când intrigaţi. La Paşti, au priceput, suntem în decalaj, pentru că Bucureştiul nu vrea să supere Moscova; de Crăciun uită să mă felicite, întrucât află de la TV că lumea ortodoxă serbează Naşterea Domnului pe 7 ianuarie, „după stilul vechi”. Una peste alta, din pricina scamatoriilor de calendar, cele două mari sărbători ale creştinismului devin pentru mine măr al discordiei şi sursă de înveninare.
      Am amintit adineauri, pe scurt, modalitatea calculării datei Paştilor. Conform estimărilor făcute la Niceea, data respectivă putea evolua între următoarele limite: 22 martie, prima zi de după echinox, şi 25 aprilie, cea mai îndepărtată duminică posibilă. Cum se face atunci că, în 1945 şi 1956, românii ortodocşi au avut Paştile pe 6 mai, în 1983, pe 8 mai, iar anul acesta, 2005, pe 1 mai? Pentru că, în urma diplomaţiilor pravoslavnice, noi, românii, adăugăm 13 zile la „stilul vechi”, ca să ne punem bine şi cu stilul nou (adică a nu încălca nici calendarul gregorian): astfel, data cea mai timpurie pentru sărbătoarea pascală devine 4 aprilie, iar cea mai târzie, 8 mai.

       Mai descurcă-te, biet credincios ortodox român, dacă poţi, în acest lăstăriş de date şi comédii! Cu obiectivitate şi rigoare, trebuie să admitem că vina o purtăm noi, ortodocşii români, care nu ne hotărâm o dată pentru totdeauna în ce direcţie vrem să mergem. Şi nici măcar nu este vorba de direcţie, ci de o minimă coerenţă socială, morală. „Epoca iuliană” s-a sfârşit de mult; trăim, vrem nu vrem, cu toţii, în plină „epocă gregoriană”... de peste patru sute de ani. Noi spunem mereu „da” cu o jumătate de gură pentru a spune „nu” în clipa următoare, cu cealaltă jumătate. Duplicitatea aceasta, repet, nu poate fi decât păguboasă: ne mănâncă timpul, ne uzează nervii, ne destabilizează interior. Sinodul BOR a sărbătorit recent autocefalia. La ce serveşte această independenţă juridică şi administrativă, dacă ea nu este pusă în slujba credincioşilor ortodocşi români? BOR trebuie să devină vârful de lance al comunităţii ortodoxe internaţionale spre unificare intraeuropeană. Aceasta este marea ei menire. Atunci, iubiţi Părinţi, ce mai aşteptaţi: „treceţi” cu ambele picioare pe malul cestălalt. Şi trageţi după voi şi „lumea iuliană”, încremenită în resentiment de atâtea sute de ani. Faceţi din Paşti o sărbătoare universal-creştină, precum era la început.

        Text apărut în România liberă, 15 aprilie 2005, cu titlul „Data Paştilor: o problemă politică?” A fost reprodus, în versiune franceză, în revista Connaissance des Pères de l’Eglise, decembrie 2005, şi preluat ulterior în volumul Orthodoxie versus ortodoxie, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009. Deşi au trecut şapte ani de la publicarea lui iniţială, nu s-a făcut absolut niciun pas pentru rezolvarea acestei chestiuni importante pentru toţi creştinii români (nu numai din România, ci de pe întreaga planetă). Mai mult decât atât, multe culte din România preferă să adopte data Paştilor după Biserica Ortodoxă Română, din motive strict diplomatice. Sperăm ca în scurt timp Bisericile responsabile din România să organizeze întruniri de lucru şi, toate laolaltă, să decidă unificarea datei Paştilor după calendarul adoptat în Occident. Oglindanet sărbătoreşte anul acesta Paştile, cum e firesc şi creştinesc, duminică 8 aprilie.

Preluare: oglindanet/Cristian Bădiliţă/duminică, 8 aprilie 2012

cultură

carte

Trasnssilvania

Title : Trasnssilvania
Cartographer : Petrus Bertius
Date : 1603
Dimensions : 16,0 x 11.3

Taken from "Petrus Bertius, Tabularum Geographicarum Contractarum", the 1603 edition. Engraving dimensions : 12.5 x 8.7 cm.

Gravura luata din "Petrus Bertius, Tabularum Geographicarum Contractarum", editia de la 1603. Dimensiunea gravurii : 12.5 x 8.7 cm

 


                       




                                     
                                                                

Transsylvanie

Title : Transsylvanie
Author : Sebastian Münster
Date : 1552
Dimensions : 31,6 x 21,2 cm






This is an engraving from the french first edition of "Cosmographia", in Basel. The engraving's size is 15,0 x 18,8 cm.


Aceasta este o gravura din prima editie franceza a "Cosmographia", din Basel. Gravura are dimensiunile 15,0 x 18,8 cm.

Preluare : Antique Books

anotimpuri, pictori, picturi

Japanese Stamps of XVIII Century: Itō Jakuchū

 

 

Plum Blossoms and Cranes”, Itō Jakuchū (1716–1800) - part of a set of 30 silk vertical hanging scrolls, "Colorful Realm of Living Beings" (Dōshoku sai-e) made between 1757 and 1766. — at Sannomaru Shōzōkan (The Museum of the Imperial Collections), The Imperial Household Agency, Tokyo.

"Golden Pheasants in Snow", Itō Jakuchū (1716–1800) - part of a set of 30 silk vertical hanging scrolls, "Colorful Realm of Living Beings" (Dōshoku sai-e) made between 1757 and 1766, this one was made in 1761–65.
- "Among the 30 paintings of the Colorful Realm series, this work conveys a particularly distinct impression through its singular palette and composition. A pair of pheasants (kinkei) res...See more

 — at Sannomaru Shōzōkan (The Museum of the Imperial Collections), The Imperial Household Agency, Tokyo.

"Maple Tree and Small Birds"(Kōyō shōkin zu), Itō Jakuchū (1716–1800) - part of a set of 30 silk vertical hanging scrolls, "Colorful Realm of Living Beings" (Dōshoku sai-e) made between 1757 and 1766, this one was made in 1765–66. — at Sannomaru Shōzōkan (The Museum of the Imperial Collections), The Imperial Household Agency, Tokyo.

Mandarin Ducks in Snow", Itō Jakuchū (1716–1800) - part of a set of 30 silk vertical hanging scrolls, "Colorful Realm of Living Beings" (Dōshoku sai-e) made between 1757 and 1766, this one was made in 1759. — atSannomaru Shōzōkan (The Museum of the Imperial Collections), The Imperial Household Agency, Tokyo.


(Wikipedia)