Meditaţie : Ovidiu Papadima despre "Rânduială"
O meditaţie nu o poţi programa, astăzi voi medita asupra... preţului la pâine, dar cu ajutorul Zeiţei Fortuna, ne putem sustrage activităţilor cotidiene pentru câteva minute. Cum am spus, de cele mai multe ori Fortuna este cea care ne "aruncă" provocarea, "cea care suceşte anul".
*
Ovidiu Papadima,
eseist, istoric literar, cronicar literar şi folclorist român
Eseist,
istoric literar, cronicar literar și folclorist român - See more at:
http://www.faxmedia.ro/personalitatea-zilei/ovidiu-papadima/84.html#sthash.bWgMX7c7.dpuf
Eseist,
istoric literar, cronicar literar și folclorist român - See more at:
http://www.faxmedia.ro/personalitatea-zilei/ovidiu-papadima/84.html#sthash.bWgMX7c7.dpuf
Cartea lui Ovidiu Papadima O viziune românească a lumii (Bucureşti, 1941) este înrudită cu Dimensiunea românească a existenţei a
lui Mircea Vulcănescu, dar este mai îndepărtată de spiritul rostirii
filosofice româneşti, căci autorul nu caută viziunea românească a lumii
pe tărâmul limbii române, ci în domeniul folclorului românesc. Este o
primă carte de filosofie a culturii populare româneşti. Uneori, însă, Papadima este nevoit să facă şi hermeneutică, de exemplu, în legătură cu rostirilerând şi rânduială - ultima devenind, la C. Noica, denumirea unuia dintre ciclurile rostirii filosofice româneşti.
A fi în rândul oamenilor sau a fi în rând cu
lumea pare „îndreptăţirea cea mai adâncă a vieţii pe pământ”. Cine nu
este în rând cu lumea riscă să fie exclus din societatea sau comunitatea
sătească. Înseamnă că el nu respectă rânduiala, tradiţia. Nu
se duce, să zicem, la Biserică, nu-şi botează copiii, nu cheamă preotul
la înmormântare, cum o cere rânduială. Există, însă, şi rânduieli
referitoare la astfel de cazuri, căci oricui îi vine, mai repede sau mai târziu, rândul să dea seama de ceea ce a făcut sau face.
Rânduială nu este o simplă
ordine sau orânduire, care are şi sensul de oficialitate păzitoare a
ordinii, respectiv a disciplinei. Şăineanu traduce rânduială prin Ordnung şi Fügung, ambele fiind legate de aspecte disciplinare, ceea ce dovedeşte că Papadima avea dreptate să considere că rânduiala nu are corespondent occidental. Este interesant că slavul rendu, din care provine rând, a determinat semnificaţii asemănătoare cu cele occidentale, de ordine şi respectarea ei. Rândaşul era cel care făcea ordine, iar rândeaua (rindeaua) era unealta cu care se îndreptau obiectele din lemn. Semnificaţia slavonă nu s-a păstrat în rânduială, ci în rânduire şi orânduire şi
putea să rămână aşa, dar atunci n-ar mai fi fost rostire filosofică
românească şi n-ar mai fi avut o atât de „largă întrebuinţare în gândul
şi în viaţa poporului nostru”, cum observă şi Ovidiu Papadima.
Rânduiala (spre deosebire de
rânduirea care se aplică în viaţa socială, fiind mai mult impusă decât
existentă, mai mult forţată şi artificială decât obişnuită şi naturală,
temută şi urâtă mai ales sub rândăşie străină), cuprinde întregul
univers, uscatul, apele şi văzduhul, cerul şi pământul. Rânduiala nu
este ordinea „aşezată şi păzită de oameni”. Ea este o lege a firii şi
are înţeles cosmic. Omul nici n-o creează, nici n-o păzeşte, ci, în
măsura în care o cunoaşte, se străduieşte să o respecte, pretutindeni şi
oricând. Intervenţia omului strică rânduiala, chiar dacă, în aparenţă, o
face în favoarea lui. Aşa se explică tradiţionalismul accentuat al
ţăranului român, care s-a tot ferit de noutăţile civilizaţiei, reuşind
să-şi păstreze obiceiurile şi mai ales vorbirea până spre zilele
noastre.
Comuniştii au fost primii care
au stricat rânduiala. Au distrus viaţa satelor: economico-materială şi
tradiţional-spirituală. Ordinea comunistă şi apoi noua ordine mondială
sunt rânduiri fără rânduială. Nu fiindcă ar fi greşite principial.
Uneori, în anumite locuri, în anumite perioade şi pentru anumiţi oameni
par a fi bune, dar pentru alţii, nu. Se ştie că multe transferuri de
populaţii, pe care nu le-au practicat doar comuniştii, s-au soldat
adesea cu moartea sau degenerarea celor delegaţi (spre binele lor!) să
trăiască prin rezervaţii, lagăre sau gulaguri. Se stabileşte noua ordine
apelându-se chiar la exterminarea populaţiilor, nu întotdeauna
primitive, ci doar lipsite de arme moderne. S-a constatat apoi, foarte
curând, pentru fiecare caz în parte, că populaţiile atacate de agresori
străini, învinse şi umilite, încep să se autoextermine, împărţindu-se în
diferite grupuri, cu o sălbăticie de neimaginat. Ceea ce se petrece, şi
la noi a început acest lucru după 1948, se datorează faptului că
populaţiile îşi pierd încrederea, până atunci totală, în rânduiala lumii
şi devin, la rândul lor, distrugătoare.
Poate că fiecare popor ar trebui
să aibă câte un cuvânt propriu pentru rânduială, care să fie diferit de
acela pentru ordine, căci ordinea se schimbă mereu, pe când rânduiala
există sau nu mai există. Şi dacă „rânduiala lumii izvorăşte din
înţelepciunea lui Dumnezeu”, cum zice Ovidiu Papadima, ea este bună,
căci aşa a făcut Dumnezeu lumea, şi a văzut că este bună. Ce facem noi
cu această rânduială bună a lumii, asta ne priveşte! Cel care a făcut-o
nu este obligat să o şi apere. Iar din faptul că n-o apără, nu trebuie
să conchidem, după Nietzsche, că „Dumnezeu a murit”, ci, mai degrabă, că
noi suntem deja morţi, căci fără rânduiala noastră nu mai suntem nimic,
chiar dacă mai avem încă puterea de a ne înjunghia pe la spate unii pe
alţii.
Caracteristice rânduielii, considera Papadima, sunt ierarhia, munca şi echilibrul.
Există o ierarhie cosmică,
determinată de ordinea rigidă, care l-a îngândurat şi pe Newton, după
care se petrec fenomenele cosmice, se perindă anotimpurile, trec lunile
şi zilele săptămânii. Toate aveau corespondenţe personificate, se
slujeau unele pe altele, păstrând astfel rânduiala, impusă şi oamenilor.
Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică erau cele mai respectate.
Ierarhiile folclorice
presupuneau transpuneri din viaţa socială în regnuri naturale: regina
albinelor, împăratul păsărilor. Vieţuitoarele au şi sfinţii lor care le
ocrotesc: pentru gângănii, Arhanghelul Mihail, pentru lupi, Sfântul
Nicolae. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. „Orice fir de nisip şi
orice bob îşi are rostul şi locul său”.
Legătura ţăranului român tradiţional cu mediul înconjurător se făcea prin respectarea rânduielii potrivite cu firea ţăranului.
Nerespectarea rânduielii, care nu era intenţionată, ci datorată adesea
ignoranţei, putea să conducă la evenimente nefaste, relatate în tot
felul de povestiri. De regulă, însă, ţăranul nostru, din exemplele
folclorice ale lui Ovidiu Papadima, culese din viaţa satelor dinainte de
al doilea război mondial, dovedesc „imensul respect pe care-l arată
faţă de celelalte fiinţe şi chiar faţă de lucruri”. Ar fi vorba aici şi
despre o concepţie animistă generalizată, care impune respect pentru tot
ceea ce este însufleţit, şi care poate să sufere când îi este lezată
rânduiala, dar şi despre o concepţie religioasă aparte, după care
Dumnezeu îşi impune voinţa în orice împrejurare, chiar şi în cazul
calamităţilor produse de „stihiile firii”.
Respectul şi dragostea pentru
vitele sale ţineau de rânduiala obişnuită a oricărui gospodar. Înjuratul
animalelor, bătaia sau chinuirea lor erau date ca exemple pentru
oamenii marginalizaţi ai satelor. Dar şi plantele se bucurau de tot
respectul, iar în povestiri se spunea că porumbul şi grâul se plângeau
lui Dumnezeu de chinurile la care le supun oamenii până ajung să le
devină hrană. Lucru pentru care erau închinate înainte de a fi măcinate
sau pisate, iar deasupra pâinii şi a mămăligii, înainte de a fi tăiate,
se făcea semnul crucii.
„Să nu te joci cu focul” a rămas
o zicală, dar ea avea la bază o credinţă veche, legată de respectul
pentru puterea focului. Nu se puneau spini în foc, ca să nu-1 înţepe,
iar seara era învelit în vatră, ca să doarmă liniştit. Focul, apa şi
vântul (personificate) pot produce mari cataclisme, iar dacă de regulă
se poartă blând sau potrivit cu anotimpul, această rânduială se
datorează intervenţiei permanente a lui Dumnezeu, care nu le permite să
se dezlănţuie fără măsură decât pentru pedepsirea necredinţei. „Este
interesantă aici, zicea Ovidiu Papadima, imaginea de forţă elementară,
aproape oarbă a naturii, şi frâna de fiecare clipă pe care i-o pune
Divinitatea. Subliniind aceasta, intrăm în concepţia românească a rânduielii, care se arată astfel cu înţelesuri eterne şi totuşi nespus de dinamice”.
Cum se explică atunci furia
devastatoare cu care s-au repezit urmaşii acelor ţărani tradiţionalişti
români pentru a distruge mediul natural în care au trăit de milenii,
pentru a chinui şi a ucide animalele, pentru a se ucide între ei, a se
jefui şi umili, a se alunga unii pe alţii, din ţară? A fost stricată
rânduiala! S-a dovedit, câteva decenii la rând, că acest lucru este
posibil şi s-a tot spus că este bine, şi chiar a fost bine pentru cei
care au stricat rânduiala. De ce să nu profităm şi noi?, s-a spus şi se
mai spune. S-a realizat şi la noi, putem zice, previziunea lui Ovidiu
Papadima, „omul modern umileşte şi mai ales pustieşte pământul”, atunci
când sufletul lui este pustiu. Şi nu poate fi altfel, căci el sau
semenii lui au stricat rânduiala, legătura bună dintre el şi lume,
dintre el şi ceilalţi.
Se tot vorbeşte despre o
revenire la normalitate, apelând la tradiţie. Dar folclorul, cum observă
uneori cu tristeţe şi Ovidiu Papadima, ţinea chiar de pe atunci de
domeniul trecutului. Sunt speranţe în renaşterea vieţii
cultural-religioase, dar şi aceasta este adesea hulită şi cade în ispita
disputelor păgubitoare cu tot mai multe variante străine şi duşmănoase.
Există, totuşi, un tărâm al
nostru, plin de comori nebănuite, ascunse acolo de toate răutăţile lumii
– tezaurul limbii române, în care nu poţi pătrunde fără să-i cunoşti
rânduiala. Şi vei regăsi acolo nu numai trecutul încremenit, ci apa vie a
vorbirii, care se tot primeneşte şi, rostindu-se pe sine, ne poate
călăuzi pe drumul anevoios a ceea ce trebuie să fim. Ridicată la rangul
cel mai înalt, de dincolo de spaţiu şi de timp, vorbirea se preface în
rostire filosofică. Rostirea filosofică românească, la
a cărei elucidare au purces marii noştri cărturari, este adevărata
păstrătoare a rânduielii noastre şi, cunoscută la timp, ar putea să
devină cartea noastră de învăţătură în momentele acestea în care soarta
noastră şade, cum zicea Constantin Noica, în „cumpătul vremii”.
*
Ovidiu Papadima- note biografice
Născut la Sinoe – Mihai Vitează, în
Dobrogea, probabil intr-o familie de aromâni (tatăl profesor), a făcut
şcoala primară în Moldova, pe vremea refugiului din primul război,
liceul la Tg. Mureş, absolvit în 1928, apoi Literele şi Filosofia la
Bucureşti, licenţa în 1931, funcţionând ca profesor la Oradea, Câmpulung
Muscel şi Olteniţa, iar între 1937 şi 1940, cu o bursă Humboldt a făcut
studii doctorale în Germania, devenind lector la Universitatea din
Viena, 1940-1941.
Debutase la 23 de ani, la Gândirea,
unde a susţinut rubrica de cronică literară, a fost apoi secretar de
redacţie la Revista Fundaţiilor Regale, 1941-1947 şi asistant al lui G.
Călinescu, trecând apoi la Institutul de Lingvistică. În 1952 a fost
arestat şi a străbătut calvarul închisorilor comuniste, inclusiv
Canalul, dar şi Jilava, Gherla etc, eliberat în 1955, epuizat fizic, la
doar 44 kg. Fără drapt de semnătură până în 1963, iar reabilitarea vine
abia în 1971, când probabil opţiunile sale naţionaliste au devenit
productive. S-a remarcat ca istoric literar, ca eseist şi ca folclorist,
dând lucrări de referinţă în domeniu. A intuit fondul etnic al operelor
literare şi a analizat operele lui Ocravian Goga, Mihail Sadoveanu,
Cezar Patrescu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat şi ale altor
scriitori contemporani din punctul de vedere al românismului.
Opera:
O viziune românească asupra lumii, (1941)
Neam, sat, oraș în poezia lui Octavian Goga,
Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1942)
Creatorii și lumea lor (1943)
Poezie și cunoaștere etnică (1944)
Cu cît cînt, atîta sînt – Antologie a liricii populare, București, Editura pentru literatură, 1963
Cezar Bolliac (1966)
Heinrich von Kleist (1967)
Literatura populară română. Din istoria și poetica ei, Editura pentru literatură, 1968
Scriitorii și înțelesurile vieții, 1971
Ion Pillat, 1974
Ipostaze ale iluminismului românesc, 1975
Evocări, 1997
ro.wikipedia.org
Sursa:
Revista Melidonium
