"Visul unei nopţi de vară"
Pentru iubitorii de călătorii imaginare, ca un "negustor de timp" în alt sens decât negustorul lui Matei Vişniec,- sau reale, recomand una din cărţile cu un specific aparte, ale lui Lafcadio Hearn "Intr-o ceasca de ceai", editura Univers, 1988, republicată în 2005 de editura Leda sub numele de "Visul unei nopţi de vară".
Imi susţin recomandarea cu cateva cuvinte despre autor.
In urmă cu câteva zile s-au împlinit 162 ani de la naşterea scriitorului. Nu e o aniversare "rotundă", dar cred că acest exotic şi neliniştit scriitor merita o aducere aminte.
Lafcadio Hearn, pe numele său complet Patricio Lafcadio Tessima Carlos Hearn, s-a născut în 27 iunie 1850 în insula Leucade din Marea Ionică. Mama sa, o tânără grecoaică foarte frumoasă s-a căsătorit cu Charles Bush Hearn, irlandez. Chiar dacă la început căsătoria lor a mers bine, era de aşteptat ca tânăra grecoaică să tânjească după meleagurile însorite ale Greciei. Drept pentru care sub impresia de trădare şi de exilare, a fugit împreună cu un văr din Grecia. Nu şi-a mai văzut niciodată cei doi fii.
Micul Lafcadio crescut de o mătuşă în Tara Galilor, nu a avut o copilărie frumoasă, necunoscând mângâierile mamei şi nici grija afectuoasă a tatălui.
Nici la Colegiul Catolic din Ushaw, unde a fost elev o vreme, nu a fost privit la egalitate cu ceilalţi, păstrând o amintire tristă, din păcate, când în timpul unui joc şi-a pierdut ochiul stâng. Lipsa simpatiei din partea celorlalţi, în parte şi datorită originii mamei sale, l-a făcut să se interiorizeze, cultivând astfel, într-un mod inconştient, o sensibilitate ieşită din comun.
La 18 ani Hearn pleacă la Londra, unde se pare a petrecut o perioadă grea, ajungând chiar la azilul săracilor.
Apoi, în 1869, ajunge la New York, fără bani, bolnav şi pe jumătate orb, fără prieteni. Situaţia financiară nu i se îmbunătăţeşte, şi atunci pleacă la Cincinatti in 1872. Ajuns acolo realizează că nu ştie şi nici nu poate face nimic altceva decât literaturâ. Intră la editura Roberts and Clarks în calitate de corector. Fiind un perfecţionist, este poreclit de către colegii din redacţie "Punct-şi-virgulă".
Datorita firii sale se impune cu greu atenţiei editurilor, dar odată angajat la ziarul Cincinatti Enquire (1873) parcurge în timp scurt ierarhia gazetărească, ajungând editorial-writer. Traduce cu plăcere din Th. Gautier, având nostalgia locurilor exotice. In această perioadă este dat afară pentru că a încercat să obţină permisiunea căsătoriei cu o negresă (!), total ilegal în acea vreme.
Drumurile sale în singurătate şi sărăcie l-au dus la New Orleans, unde colaborează la câteva ziare. Incepând cu 1885 articolele scrise de el sunt publicate în revistele din New York.
Munca de ziarist nu-l satisface şi la îndemnul şi cu ajutorul prietenului său Page Baker se dedică scrisului, cercetării erudite, studiului, făcând remarcabile restituiri din literaturile vechi şi stranii.
In liniştitul cartier francez al oraşului New Orleans, scrie primele sale cărţi importante: Stray Leaves from Strange Literatures (Pagini răzleţe din literaturile ciudate), 1884, Some Chinese Ghosts (Câteva fantome chinezeşti), 1887 si Chita: A memory of Last Island (Chita: Amintirea ultimei insule), 1889. Romanul Chita îl consacră drept "mare scriitor".
Frământat de dorinţa vieţii de nomad, îi scrie unui prieten că este "a small literary bee in search of inspiring honey" (o albinuţă literară în căutarea mierii inspiraţiei).
Luptând cu nevoia de hoinăreală devine trist, nervos şi morocănos. In 1887 acceptă propunerea revistei Harper's Magazine şi pleacă în Martinica, oraşul Saint-Pierre, "cel mai bizar şi mai frumos dintre oraşele Antilelor". Aici scrie volumul "Two years in the French West Indies" (Doi ani în Antilele franceze), 189o. Volumul cuprinde schiţe în tonuri gradate, până la culori aprinse, despre obiceiurile, gusturile şi firea bastinaşilor din acest "paradis terestru", o lume nouă, puţin naivă şi adesea tragică, dar cu un parfum aparte.
După doi ani se întoarce în America la Philadelphia, unde scrie Karma, roman psihologic. Se mută la New York, unde, în ciuda amintirilor amare, tot Harper's Magazine îi oferă o călătorie în Japonia. Hearn acceptă şi în 1890 pleacă. Se stabileşte în Japonia, anulează contractul cu Harper's Magazine şi o serie de articole, şi obţine cu ajutorul profesorului Basil Hall Chamberlaine, de la Universitatea Imperială din Tokyo, un post la Scoala Normală din Matsue, Izumo.
O întalneşte pe Setsu Koizumi, o tânără japoneză dintr-o familie de samurai sărăcită cu care se căsătoreşte. Obţine cetăţenia japoneză şi îşi ia numele de Koizumi Yakumo.
Se mută împreuna cu soţia în sudul arhipelagului unde obţine o catedră la un liceu.
In 1894 se muta la Tokyo unde cu ajutorul profesorului Chamberlaine obţine catedra de literatură engleză la Universitatea Imperială.
Anii japonezi îi oferă posibilitatea de a-si găsi orientarea definitivă, devenind un bun cunoscător al limbii şi al realitatii nipone. Nevoia de a şti, de a se documenta l-a facut un fin cunoscător al lumii japoneze, căreia îi dedică toate volumele scrise în cei aproape 14 ani petrecuţi acolo.
Se îmbolnăveşte de ochi, dar nu apucă să se trateze în America, după cum dorea. La sfârşitul anului 1903 renunţă la catedra universitară în urma unui incident interpretat ca ofensă fiind deja foarte bolnav.
Moare la 26 septembrie 1904, la Tokyo.
In semn de dragoste studenţii săi i-au pus pe mormant această inscriptie: "Lui Lafcadio Hearn, a cărui pană a fost mai puternică chiar decât sabia victorioasei naţiuni pe care a iubit-o şi în mijlocul căreia a trăit, care considera o mare cinste faptul că a putut să-l numere printre cetaţenii săi şi, din păcate, să-i ofere un mormânt."
Hearn-omul a fost puternic influenţat de însuşirile japonezilor, de respectul lor pentru trecut, de sentimentul filial, de politeţea, curajul şi dragostea pentru natură. Obiceiurile japonezilor, delicateţea artei lor, frumuseţea peisajelor l-au atras pe neliniştitul scriitor într-un univers ce-l domina interior.
Popularitatea povestirilor fantastice, adevărate bijuterii stilistice, specifice lumii nipone, l-a sedus pe nomadul exotic ca o predestinare.
Apatridul încercat atât de mult de greutăţile vieţii a găsit, în sfârşit, ceea ce cautase, aproape inconştient, toată viaţa: o patrie care să-i ofere căldura unui cămin şi, mult mai mult, un loc în care spiritul său să poata rezona cu ceilalţi.
Hearn Kafcadio
Luni, 2 iulie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu