povestea unei expresii

Povestea unei expresii celebre: „Ai întors-o ca la Ploieşti!”

 

 În variantă moldovenească, expresia s-ar putea numi: „Ai ridicat-o ca la Ungheni!” 

Cei care circulă cu trenul Chişinău-Bucureşti şi retur, ştiu despre ce este vorba. Aici, la Ungheni, întreaga garnitură de tren este ridicată în aer, timp de peste o jumătate de oră, necesară schimbării ecartamentului european cu cel rămas de pe vremea URSS, diferit de cel din Europa. Acum vreo cinci ani, când am călătorit pentru ultima oară cu acest tren spre Chişinău, m-am jurat că nu mai urc vreodată într-o asemenea garnitură de tren încălzită cu... cărbuni, călătorie care a durat peste 11 ore!


Cunoscuta sintagmă românească „Ai întors-o ca la Ploieşti!” este deseori folosită pentru a desemna o schimbare bruscă de atitudine. Expresia este legată de apariţia căii ferate București-Ploiești (1872) și Ploiești-Predeal (1879) - realizate în intervale de timp diferite, din cauza lipsei banilor necesari, care au impus soluția folosirii liniei deja construită de la București până la Ploiești, unde constructorii liniei spre Predeal se legau direct de linia existentă în Gara Ploiești.

Concret, trenurile de la București care mergeau spre Transilvania erau oprite în gara Ploieşti. Aici, locomotiva era decuplată de garnitură, intra pe o linie de manevră și era întoarsă pe o placă turnantă, acționată manual (astăzi, cea existentă la depoul Ploiești Sud este acționată electric) și direcționată pe linia spre Predeal. Locomotiva era cuplată la celălalt capăt al garniturii, astfel că ultimul vagon al trenului venit de la București devenea primul. Când trenul pornea, călătorii aveau un sentiment de teamă că s-au suit într-o cursă greșită, trenul părând că se întoarce la București, deși, în realitate, rula pe linia spre Predeal.
În 1886, la Gara Ploiești erau șapte linii de circulație, cinci erau folosite pentru trenurile de călători, iar restul pentru trenurile de marfă. Nu existau linii de manevră, acestea efectuându-se pe liniile principale, fapt care făcea ca schimbarea direcției spre Predeal sau București să dureze câteva zeci de minute, pe care călătorii le petreceau în restaurantul gării sau în vagoane, servind ceea ce le ofereau negustorii ambulanți.
Această manevră a fost efectuată o perioadă îndelungată de timp: din 1879 (anul inaugurării liniei Ploiești-Predeal) și până în anii 1913-1915, când a fost construit triajul Ploieștiului, iar trenurile au ocolit orașul intrând direct pe linia spre Predeal.
Faptul că două generații de călători au apucat întoarcerea trenului, având același sentiment de teamă că au greșit destinația și trenul, a întipărit profund în mentalul colectiv expresia „a întoarce ca la Ploiești".
Caragiale însuși a simțit nevoia să vorbească despre acest „fenomen” în schița sa „Întârziere”, publicată în anul 1900: ,,Dela Ploiești, trenul de Predeal că să apuce spre București schimbă frontul și, ca și cum ar vrea să se întoarcă înapoi, locomotiva se pune acolo, unde până aici era coada trenului“.
Impactul acesta a fost așa de puternic pentru călătorii cu trenul încât s-a transmis din generație în generație. Chiar și azi, la aproape o sută de ani de când trenul nu mai întoarce ca la Ploiești, expresia este uzitată pentru a desemna schimbări comportamentale sau de atitudine neașteptate.
(Această informaţie inedită, furnizată de prof. Dorin Stănescu, va apărea în vol. II din „Marea Carte a Ploieștilor", aflat în pregătire la Societatea Culturală „Ploieşti - Mileniul III").

Sunt anticarii vânzători "de obor"?

                                     Am fost astăzi martora unei scene petrecute la anticarii ambulanţi din Ploieşti.   Fără a fi implicată direct, am fost marcată sufleteşte mai mult decât mă aşteptam. Aproape că nu-mi găsesc cuvintele ca să pot povesti cât mai coerent despre această întâmplare. Anticarii din centrul Ploieştilor cu pretenţii de oameni de cultură,  uf!  Am văzut cum s-au năpustit soţ şi soţie, pe o doamnă ce s-a apropiat de  stand, dornică de a vedea ce a mai apărut "nou" .  Intâmplător o cunoşteam din vedere si chiar eram pe punctul de a intra în vorba cu ea când soţia-vânzătoare  la stand (n-am cunoştinţă de numele firmei, n-am văzut nici un nume) supărată că doamna nu ştie încă ce doreşte şi nu-i poate spune dacă va cumpăra ceva, a revărsat aspra ei o multime de reproşuri si "argumente zdrobitoare" referitoare la nehotărâre, la lipsa de comunicare si  cât de amabilă a fost ea, vânzătoarea, cu o asemenea clientă. Imediat a intervenit şi domnul soţ în "apărarea" soţiei, auzindu-l cum îşi consola consoarta "las-o, mă, nu ştii că e... să se ducă...." N-am auzit restul.  Am fost uluită de repeziciunea cu care au atacat si am văzut-o pe doamna aceea cum cu lacrimi în ochi si cu mâinile la urechi a plecat aproape ameţită.

                                    Doream să spun ceva şi nu puteam, doream să intervin cumva dar n-am avut puterea necesară, eram consternată. De ce? Pentru ce?  De cele mai multe ori, te duci la anticariat nu   să cumperi ca la aprozar 1/2 kg cartofi sau 1 kg brânză! Aici stai de vorbă cu cărţile, cu autorii, te delectezi amintindu-ţi diverse întâmplări legate de cărti, de autori,  pur şi simplu visezi, eşti deja într-o altă lume!


                                    Oare aceşti vânzători de carte din ce breaslă de meseriaşi provin?  Consideră ei că atitudinea de vânzător de cartofi se potriveşte şi la vânzarea de carte?  Eu nu cred! Am cunoscut librari si anticari cu ştaif, profesionişti, care iubeau cartea, ştiau aproape totul despre autorii si titlurile din prăvălie.Aveau cunoştinţe de istoria artei, critică si istorie literara şi îţi vorbeau o zi întreagă despre carţi, edituri, autori, curentele din artă etc., etc. Si dacă te simţeau a fi un împătimit al cărţii la plecare ori îţi făceau un mic rabat la pret, ori primeai un mic suvenir cum ar fi o mică gravură, un pix, un calendar, drept bonus.
                                   Aşa înţeleg eu "comerţul "cu cartea. Să pot întreba, să ştiu că am pe cine întreba şi să am certitudinea că primesc răspunsurile aşteptate. Resping acea atitudine "de obor". 
                                   Nu ştiu de ce întotdeauna am considerat  comerţul cu cartea, ceva mai altfel, deosebit, nobil în comparaţie cu piaţa de legume, magazinele de îmbrăcăminte, bijuterii s.a.

                                   După cum v-am spus, sunt încă sub impresia aceea de neputinţă în faţa aroganţei, în faţa grosolăniei şi a lipsei de educaţie, de aceea susţin că cine a spus  "clientul nostri, stăpânul nostru" a fost un prost!  Un prost prost orientat! Iar "anticarii" din Ploieşti au un client mai puţin de acum înainte: eu. Da, eu nu voi mai cumpăra şi nici nu voi mai vizita standurile lor. 

11 feb.2011