atitudini

Puterea amabilităţii în secolul XXI

 

 

           Succesul în carieră, în viaţa de zi cu zi, într-o relaţie, în familie depinde 90% de comportamentul fiecărei persoane, de bunăvoinţa pe care o împarte regulat, de politeţea sa. 

           Vi s-a întâmplat să fiţi trezit de zgomote puternice de la muzica prea tare de la vecinul de bloc? V-a enervat într-o zi vreun participant la trafic? La serviciu v-a trântit vreodată un coleg uşa în nas? Acestea, dar şi alte mici incidente sunt doar unele motive cauzate de nepăsarea celor din jur. Imaginaţi-vă pentru un minut cum ar arăta lumea dacă toţi ar fi puţin mai amabili şi mai responsabili. Dacă persoanele aflate în funcţii publice ar fi un exemplu în acest sens. Amabilitatea poate fi o calitate, dar asta nu înseamnă că este atât de uşor să fii amabil. 

           Codul bunelor maniere subliniază importanţa întrebuinţării cuvintelor frumoase şi gesturilor tandre atât de necesare în societatea noastră. De multe ori, după vizitarea unor ţări, ceea ce rămâne în minte este amabilitatea şi zâmbetul sincer al persoanelor de acolo. În acest sens, este mai mult decât necesar ca societatea noastră să fie mai atentă la fiecare gest, pentru că autoeducarea conduce la performanţa de a deveni mai buni.

            Fie că vă aflaţi în vizită, la cumpărături, la un film sau spectacol, fie că discutaţi cu pacienţii la spital, că oferiţi sfaturi ca vânzător, că verificaţi paşapoartele la aeroport gesturile politicoase, zâmbetul sincer trebuie să fie parte din fişa dvs de post. Totuşi, printre toţi factorii de succes necesari ghidaţi-vă şi de următoarele recomandări:

               - Uitaţi de problemele personale odată ieşiţi din casă.
                   -Afişaţi un zâmbet cald, dar nu exageraţi că devine ridicol.
                   - Salutaţi dvs. primul, nu aşteptaţi mereu să fiţi salutat.
                   - Aveţi grijă de ţinuta dvs., dar şi de aspectul îngrijit al feţei.
                   - Oferiţi-vă ajutorul, nu ignoraţi persoanele. 


            Mai mult, este imperios necesar să motivaţi copiii pentru a fi cât mai amabili. Amintiţi-le să spună cât mai des „te rog” şi „mulţumesc” fiind şi dvs. un exemplu în acest sens, încurajaţi-i să fie drăguţi cu semenii lor.
Cu siguranţă, îi admiraţi pe cei care vă întâmpină cu binevoinţă, dar, de multe ori, înconjuraţi de problemele zilnice uitaţi să le răspundeţi la fel.
Vă trimit un zâmbet imaginar.

(Autor Dorina Arsene)

 

atitudini

          (Im)politeţea în comunicare sau familiaritatea excesivă

           Manifestarea politeții în comunicare începe cu adresarea, ea este puntea de legătură între două persoane - fie că acestea se cunosc sau nu.

Cea mai simplă formă de adresare, acceptată de toți, este domnule și doamnă / domnișoară, folosită mai ales în cazul când vorbim cu persoane necunoscute, al căror nume nu-l știm.


           Această regulă se încalcă însă foarte des în comunicarea oficială de la noi, căci mulți se adresează într-o manieră familiară, cu numele mic - „domnule Vasile”, „doamnă Elena”, „domnișoară Angela”, chiar și atunci când vorbesc cu superiorii sau în cadrul unor întruniri oficiale. 

           Este absolut indezirabilă adresarea cu numele mic în cazul conversației cu o persoană oficială într-o emisiune televizată sau radiofonică. Din păcate însă, unii prezentatori nu cunosc această regulă, așa că se adresează invitaților cu funcții de răspundere, cu titluri științifice ca unor simpli cunoscuți sau prieteni „la cataramă”, pe care-i pot bate pe umăr. Am auzit cum un moderator se adresa unui ministru, numindu-l „domnule Alexandru”, iar într-o emisiune radiofonică prezentatoarea începea discuția cam așa: „Doamnă Maria, sunteți doctor abilitat, șefa catedrei, cum apreciați ca specialist aceste lucruri?”, etalând o încălcare flagrantă chiar și a normelor etice. 

          Există la radio și la televiziune și moda tutuielii, când toți cei din studio se adresează unul altuia cu „tu”, pentru a evita rigiditatea lui „dumneavoastră” - lucru firesc între adolescenți și tineri, între prieteni sau vechi cunoștințe, dar nepermis într-un spațiu public în cazul unor discuții sau dezbateri serioase. 
Maniera occidentală, mai mult engleză- americană, de adresare cu numele mic (în anumite cazuri, dar utilizându-se și alte mijloace de exprimare politicoasă) este simpatică, dar se pare că nu este cel mai bun lucru de împrumutat, așa că regulile noastre de politețe rămân în vigoare, cu atât mai mult, cu cât politețea excesivă (pe care nu o prea vedem) supără cu mult mai puțin decât impolitețea necontrolată.

atitudini

                              Adresare politicoasă

      Manifestarea politeţii în comunicare începe cu adresarea, ea este puntea de legătură între două persoane - fie că acestea se cunosc sau nu.  

      Cea mai simplă formă de adresare, acceptată şi folosită de toţi este domnule şi doamnă/domnişoară, folosită mai ales în cazul când vorbim cu persoane necunoscute, al căror nume nu-l ştim. Însă în comunicarea la serviciu, la şcoală sau la facultate, între colegi sau între şefi şi subalterni ş.a.m.d. trebuie folosit şi numele. În asemenea cazuri forma corectă de adresare este cea cu numele de familie - domnule Moraru, doamnă Popescu sau cu denumirea funcţiei deţinute de persoana respectivă - domnule profesor, doamnă decan, domnule doctor, domnule preşedinte.
       Această regulă se încalcă însă foarte des în comunicarea oficială de la noi, căci mulţi se adresează într-o manieră familiară, cu numele mic - „domnule Vasile”, „doamnă Elena”, „domnişoară Angela”, atunci când vorbesc chiar şi cu superiorii sau vorbesc prima dată cu acea persoană, deci nu există acordul de prietenie dat. Studenţii, mai ales cei din primul an de facultate şi nu numai, se adresează şi decanului, şi profesorilor cu numele mic - „doamnă Eugenia”, „doamnă Maria”, „domnule Anatol”, de parcă ar vorbi cu vecinii de la bloc. În asemenea situaţii este permisă doar adresarea domnule profesor, doamnă decan sau cea cu numele de familie - domnule Moraru, doamnă Popescu, pentru că acestea reflectă ierarhia relaţiilor şi rolul fiecăruia dintre participanţii la comunicare. 

       În relaţiile mai puţin oficiale - între colegii de serviciu, în comunicarea cu vecinii, în conversaţiile cu persoane cunoscute este binevenită adresarea cu numele mic - doamnă Ana, domnule Adrian, iar faţă de colegii mai tineri (sau când se permite de către celălalt) se utilizează şi formele simple de adresare, doar cu numele mic - Diana, Marcela, Emil. 

       Or, foarte mulţi dintre vorbitorii noştri manifestă o mare sfială când este vorba să-i spună cuiva domnule sau doamnă, în special la sate, unde lumea se cunoaşte bine şi moda de a-i „domni” pe toţi nu prinde cu una cu două, nici chiar printre profesori. In Basarabia încă se respectă  regula rusească (exemplu: Andrei Sergheevici) de adresare politicoasă, de pildă,  Rodica Viorelovna sau Răzvan Petrovici, fiind puţin diferită de obişnuinţa noastră . Ba mai mult chiar, se aud şi nişte forme „neaoşe” de tipul Floarea Nicolae sau Petru Vasile, care nu sunt nici româneşti, nici moldoveneşti ori ardeleneşti, ci doar nişte încercări nereuşite de a evita utilizarea formelor fireşti pentru limba română – domnul, doamna, domnişoara. 

      Să nu uităm că, în Codul manierelor elegante intră şi regula de adresare către o tânără cu vârsta peste 18 ani, cu "doamnă", având în vedere că ne adresăm unei persoane cu purtări frumoase, nu facem trimitere la starea de virgină sau căsătorită.

      Fiind, încă, în era internetului, una din regulile de bază ale Codului de bună purtare, ar trebui să fie fair-play-ul, mai ales când unul din  "prietenii" de pe net îşi declină identitatea postând chiar şi o poză iar celălalt nu. Nerespectarea aceastei reguli (de  fair-play) reflectă o crasă lipsă de respect,  jignind astfel pe celălalt. 
     Tot aici aş încadra comentariile mai mult decât colorate pe marginea unor articole. In loc să se refere la tema articolului, preopinenţii işi adresează fel de fel de nume, se gratulează cu tot felul de dedicaţii, mai mult sau mai puţin decente. Fără a mai spune despre identitatea sub care comentează!