Vorbind aproape singur...

                                     Singurătate

                    Urât cuvânt!  Inspiră teamă.  Ca o boală.

                    Echivalentul polului frig sau concurentul zeului Ger. 

                    Intotdeauna mi-a fost teamă de singurătate. Nu ştiu de ce,  mi-a fost şi încă îmi este. Acum mai mult ca oricând.  Firesc, nu?

                    Multă lume suferă de această boală.  Până acum ceva vreme nu vedeam cât de singuri suntem, cât de mulţi oameni sunt singuri.  Acum, mi-a crescut atenţia, am căpătat o vedere mai bună şi...   văd.

                   Cum scria O. Paler, există o singurătate impusă şi o singurătate aleasă. Cea impusă este mult mai grea. 

                   Singurătatea impusă de multe ori de vârstă şi implicit de "lanţurile" interioare, mult mai grele decât celelalte, este o povară mult peste puterile noastre.

                   De ce suntem aşa de singuri, cum de acceptăm această  stare, o cultivăm sau ne domină prin slăbiciunile noastre? Intrebări, întrebări.

                   Doream să spun ceva mai consistent, nu mai pot. Doar aceste câteva vorbe, câteva gânduri şi un oftat m-au "liniştit". 

Aşteptare

                                                                                                                                 

                  


                      
                   
                    .

Joc singuratic

                            M i n i a t u r i

                   Stii tu cât frig poată sa-ncapă în singurătatea mea?
                   Stii tu cum umbrele desprinse din cărţi
    urlă în tăcerea îmbătrânită?
                   Stii tu cum se încheagă o existenţă însingurată?
                   Cum apuc un capăt al speranţei 
                   Si-l trag plângând fără lacrimi într-un joc singuratic?
                   Intr-un joc al sufletului de care atârnă în gol speranţa firavă. 

                                                            *

                   Fiecare sâmbătă e o formă a anului numită săptămână, cu gustul de nisip al numelor zilelor săptămânii.
                   Alunecasem pe vis. Si ce era visul? Ca o ninsoare feerică fără nimeni.  Am trăit câteva aşchii de timp. Tăcerea aceasta îmi apasă sufletul aşa cum  zăpada conservă pe cei îngheţaţi.
                   Evadăm în interior cu obiecte-cuvinte şi cuvinte-obiecte. 
                   Să nu uităm că micuţa clepsidră măsoară numai timpul trecut.
                   (Parafrazându-l pe Ion Stratan)
                                                            *

                  Mi-amintesc că, în ajunul Anului Nou, când veneau flăcăii din sat cu Plugul, toti foşti elevi de-ai bunicului meu şi ai bunicii, foşti învăţători, şi după toate urările si primirea ce li se făcea, fiind întotdeauna bineveniti, la plecare, bunicul puţin îngrijorat îi ruga: "Măi, băieţi, nu-mi araţi curtea!?", "Nuu, se poate, domn' Emil, se poate?! îl asigura starostele colindătorilor. Dar după câţiva paşi: "Măi, brazdă lată pân' la poartă!"  Iar dimineaţa, când bunicul ieşea să dea mâncare la animale, binenţeles că,  o brazdă lată de plug înfrumuseţa curtea. 

                                                            *

Ploiesti,
Intr-un moment de tristeţe
Otilia