Debutul meu literar“– relata1, în 1911, G. Ibrăileanu unui
„prieten“2 – „a fost… critica literară agresivă“. În speţă, era vorba de
„o critică a unei poezii tipărită într-un ziar din Roman de o
domnişoară ş…ţcritică publicată într-un ziar din Bucureşti“. Critica,
aprecia retrospectiv memorialistul, ce nu-şi dezminte nici de această
dată vocaţia fundamentală, „era bine scrisă, plină de răutăţi“ şi, ca
atare şi în circumstanţele date („oraşul fiind mic, domnişoara
cunoscută“), „făcuse zgomot“, dar avea un „defect“, şi anume
„disproporţia între importanţa ce o dădeam eu lucrului şi între micimea
acestui lucru“.
S-ar spune că „defectul”, contrabalansând decisiv calităţile,
explică în cele în urmă trecerea sub tăcere de către memorialist a
numelui ziarului bucureştean ce îi găzduise respectivul debut critic.
Acesta fusese desemnat, totuşi, puţin mai înainte, ca primul dintr-o
serie de „lucruri de mare însemnătate”, întâmplate în „vacanţa cea mare
dintre clasele a VI-a şi a VII-a”, adică în vara anului 1889, succedat
fiind de „scoaterea unei reviste”, de scrierea unor poezii şi de
„amorezarea mai serios decât oricând până acum”. Şi, se cuvine remarcat,
nici titlul revistei scoase nu a fost divulgat cu acest prilej.
Dar dacă descoperirea revistei („Şcoala nouă”) nu a constituit o
problemă, nu la fel s-a întâmplat cu aceea a „ziarului bucureştean”.
Numele lui a rămas o „enigmă nedezlegată” atât pentru cei care au dat
biografii complete ale lui autorului Spiritului critic în cultura
românească (Al. Piru, Savin Bratu, Mihai Drăgan), cât şi pentru cei care
s-au consacrat anumitor perioade ale vieţii şi activităţii lui (Al.
Epure, G. G. Ursu, I. Creţu, N. Gr. Steţcu ş.a.).
Explicaţia eşecului înregistrat în toate tentativele de elucidare
trebuie căutată, pe de o parte, în inhibiţia indusă de disproporţia
dintre semnificaţia lucrului de descoperit şi amplitudinea
investigaţiilor necesare (o verificare a presei zilnice bucureş- tene
din lunile iunie şi iulie 1889) şi, pe de altă parte, în raritatea
bibliotecilor noastre, care păstrează colecţii complete ale presei
româneşti din acea epocă.
Cât priveşte amplitudinea investigaţiilor necesare, totuşi, sigur
este că o examinare mai aprofundată a circumstanţelor ar fi făcut-o mai
puţin inhibantă. Mai precis, numărul ziarelor bucureştene care i-ar fi
putut găzdui tânărului Ibrăileanu debutul nu poate fi prea mare. Dintre
ele, pot fi excluse cu siguranţă „organele” de publicitate ale
partidelor istorice („Timpul”, „Voinţa naţională” etc.) şi, de asemenea,
cu o marjă de siguranţă mai redusă, cele ale marilor cotidiene
„independente” sau „de informaţii” („Adevărul”, „Universul”). Aria de
cercetare poate fi însă şi mai mult restrânsă. Cu mare probabilitate,
ziarul bucureştean în cauză trebuie să figureze printre cele la care
aveau acces în acel moment puţinele cunoştinţe ale elevului de la
bârlădeanul Liceu „Gh. Roşca Codreanu”.
Aceste considerente m-au determinat să reiau căutarea
„articolaşului” de „critică agresivă”, considerat de G. Ibrăileanu ca
debutul său literar. Şi, după mai multe încercări infructuoase, textul
cu pricina a ieşit la iveală. Între cotidienele verificate, atenţia mi-a
fost atrasă de „Războiul” (în ortografia vremii – „Resboiul”): în
coloanele numerelor sale din mai şi iunie 1889, am descoperit, mai
întâi, textele unui redactor, care, semnând de câteva ori C., se arătă a
fi (fără dubiu, căci dă şi o declaraţie în acest sens) Ion L. Catina.
Gazetar şi literat cu convingeri socialiste, colaborator la
„Contemporanul” şi, mai târziu, la „Munca”, el semnează peste câteva
luni şi în revista „Şcoala nouă”. Era astfel de aşteptat că în paginile
„Războiului” să fie găzduite în continuare colaborări ale unor tovarăşi
de idei ai lui Catina. De aceea nu avea să mă mire că în curând aici îşi
face apariţia foarte frecvent Panait Muşoiu (iscălind cu iniţialele, cu
pseudonimul Şoimu ori cu numele real), cu ştiri şi „reportaje” (axate
îndeosebi pe abuzuri ale administraţiei conservatoare din oraşul Roman).
şi, nu mult după el, se iveşte şi Eugen I. Vaian (semnând E.I.V. sau
Eu.), cu versuri, dar şi cu articole inspirate tot de realităţile
romaşcane. Ca atare, nu putea întârzia nici ivirea celui de-al treilea
„redactor” al revistei „Şcoala nouă” – G. Ibrăileanu. „Articolaşul” său
se obstina, însă, a nu ieşi la lumină, cauza descoperind- o abia după
atente verificări: colecţia ziarului bucureştean existentă la Biblioteca
Centrală Universitară din Iaşi prezintă numeroase lipsuri. L-am
descoperit, însă, în sfârşit, în colecţia (pare-se, completă) de la
Biblioteca Academiei Române. Într-adevăr, numărul respectivului cotidian
din 20 iulie 1889 (nr. 4.314) cuprinde la rubrica „Foiletonu [sic]
ziarului «Războiul»” textul O poezie din „Roman”, semnat cu iniţialele
G.T.I.
Se cuvine a observa că „Războiul” nu avusese până atunci rubrica în
cauză (cel puţin, în primele luni ale anului 1889), „inovaţia” (dacă va
fi fost una) fiind, de altfel, ulterior abandonată (iarăşi, măcar până
la sfârşitul anului respectiv), şi, apoi, că titlul „articolaşului”
conţine o greşeală, datorată cu siguranţă zeţarilor. Titlul corect era: O
poezie din „Romanu” („Romanu[l]” fiind titlul gazetei conservatoare din
târgul apropiat de locul unde se varsă râul Moldova în Siret).
Înainte de a reproduce in extenso „articolaşul” lui G. Ibrăileanu,
ceea ce va permite să se judece aprecierile tardive ale autorului său
(relative la felul cum era scris şi la „răutăţile” conţinute), mă voi
mărgini să semnalez câteva fapte. Mai întâi, că N. Gr. Steţcu nu a
greşit atunci când, cu 50 de ani în urmă, afirmase că autoarea poeziei
criticate de tânărul Ibrăileanu era Virginie Damian („domnişoara” astfel
numită, atunci profesoară de desen şi caligrafie, fiind singura căreia i
se publicaseră versuri în menţionatul ziar romaşcan conservator). În al
doilea rând, faptul că, dacă dăm crezare memorialistului Ibrăileanu şi
admitem că acesta este „debutul [său] literar”, atunci se impune a
conchide şi că revista „Şcoala nouă” a ieşit de sub tipar în sau îndată
după 19-20 iulie 1889, şi nu în 15 iulie ori în 17 iulie 1889, cum s-a
susţinut până acum (de către Al. Piru şi N. Gr. Steţcu). În sfârşit, e
de semnalat că numerele ulterioare ale „Războiului” oferă informaţii,
care, dacă nu privesc direct pe autorul „criticii agresive“ din 20 iulie
1889, pot contribui la mai buna cunoaştere a relaţiilor dintre el şi
tovarăşii săi. Iată doar câteva dintre aceste informaţii:
În revista „Şcoala nouă” s-a reprodus cu mândrie dintr-un „ziar
bucureştean” anunţul relativ la ea („La Roman, o mână de tineri
curagioşi şi hotărâţi au scos o revistă…”). Acest anunţ a apărut în
„Războiul” nr. 4303, din 9 iulie 1889, p. 2; neîndoielnic, formularea
şi, implicit, aprecierea era chiar a redactorilor revistei (P. Muşoiu,
Eugen I. Vaian şi G. Ibrăileanu) şi se încadra în „autoreclama” destul
de obişnuită în epocă.
Frecvenţa colaborărilor lui P. Muşoiu la „Războiul” relevă că el a
petrecut mult timp în Bucureşti chiar în lunile iulie şi august; în
septembrie, spunea rubrica de ştiri, el s-a aflat la Paris, iar la
sfârşitul anului era foarte apropiat de Th. C. Mănescu, care scotea
„România viitoare” la Brăila. În aceste condiţii, rolul pe care l-a avut
în redactarea „Şcolii noi” a fost mai degrabă minor, sarcina (şi
meritul) revenind în primul rând lui Eugen I. Vaian şi lui G.
Ibrăileanu.
În sfârşit, coloanele „Războiului” aduc dovezi incontestabile în
favoarea afirmaţiei lui Al. Piru, conform căreia între pseudonimele lui
G. Ibrăileanu nu trebuie inclus I. Chilianu. Într-adevăr, în numărul din
8 decembrie 1889 (nr. 4454) al „Războiului” apare articolul Un cuvânt
asupra chestiunii agrare, semnat I. Chilianu. Anterior, în nr. 4450, din
4 decembrie, la rubrica Poşta redacţiei, „D-lui I. Ch. Galaţi” i se
spunea „să trimită ceea ce scrie”, dar, în 10 decembrie (nr. 4456),
acelaşi colaborator era anunţat că partea doua a articolului „din
diferite împrejurări independente de voinţa mea [a redactorului] nu se
mai publică în Războiul” şi, în consecinţă „să [o] trimită de aici
înainte la Brăila, să se publice în România viitoare, acolo şfiindţ
terenul liber şi neţărmurit.” şi, pentru aceasta, trebuia „să se
adreseze d-lui P. Muşoi”.
Cel ce dădea aceste desluşiri era, desigur, Ion Catina, rămas în
continuare redactor al „Războiului”. Tot lui îi aparţinea şi o altă
comunicare făcută aceluiaşi colaborator (I. Ch. sau I. Kil. Galaţi), în
20 decembrie 1889, colaborator căruia, de altfel, i se mai publică,
apoi, în „Războiul”, alte articole: Harababuri gălăţene (nr. 4546, din
14 martie 1890); Sistemul protecţionist (nr. 4645, din 27 iunie 1890).
Interesant, cred, este şi faptul că Raicu Ionescu Rion, atras la
„Şcoala nouă” de către colegul şi prietenul său G. Ibrăileanu, devine
(fireşte pe „filiera” G. Ibrăileanu – P. Muşoiu – I. Catina) şi
colaborator al „Războiului”, în care semnează (cu pseudonimul Paul
Fortună) mai multe articole, între care Educaţia cetăţenească (nr. 4503,
din 30 ianuarie 1890) şi Post festum (nr. 4605, din 16 mai 1890). Şi
aici se ridică o întrebare: să fi fost tot el cel ce a trimis ziarului
bucureştean şi o serie de „corespondenţe bârlădene”, axate îndeosebi pe
„scandalul” de la liceul bârlădean şi de la şcoala normală din aceeaşi
localitate, corespondenţe iscălite Portos (nr. 4589, 4592, 4593, 4605,
4607, 4608)? (În ultimă instanţă, întrebarea ar fi putut fi pusă şi în
legătură cu însuşi G. Ibrăileanu, dar parcă în chip mai puţin
îndreptăţit, de vreme ce acesta pare să-şi fi sistat, după „foileton”,
colaborarea directă la „Războiul”, preferându-i, în decembrie 1889,
gazeta brăileană „România viitoare”.)
FOILETONU[L] ZIARULUI „RĂZBOIUL” O POEZIE DIN „ROMAN[U]“
„Tot românul e născut poet”
V. Alecsandri
În Răspuns la o cronică rimată, talentatul poet Vlăhuţă zice între altele:
Şi literaţi de porunceală
Răsară-n cale-ţi câţi de deşi.
Tu ţine însă socoteală
Că-s mulţi chemaţi, puţini aleşi.
Şi-n alt loc:
Pe osebitele cărări
Toţi ne-ndreptăm către un ţel,
Unii pe jos, alţii călări.
În poezia d-sale Ţie3, d-ra Virginie Damian se arată dintre cei
chemaţi (de către pârdalnicul neastâmpăr poetic), dar nu dintre cei
aleşi. D-ei se îndreaptă către ţel, către nemurire, dar pe jos, nu
călare. Ca să nu ne socotească cineva bârfitori de rând şi duşmani ai
muncei şi industriei naţionale, ne vom nevoi a dovedi prin pilde, luate
din sus amintita poezie (?):
„În pădurea cea umbrită
Eu adesea rătăcesc,
Şi la tine o iubită
Fericită mă gândesc”
Că d-ra are o „fantaisie” atât de „romanesque”, încât îi place să
rătăcească prin păduri, prin codrul verde, nu ne pasă. Vorba e ce
însemnează „pădure umbrită”? Pădure umbroasă, poate; căci „umbrită” nu
înţelegem. Poate, umbrită de nouri!? Sau, poate, din lipsă de rimă
pentru „iubită” din viersul al treilea! – Jertfe ale rimei!
„Şi la tine o iubită
Fericită mă gândesc”
„O iubită” nu ştim ce înţeles are. Nici punct, nici virgulă, nici
nemică! Vă adresaţi unei iubite prietene sau voiţi să arătaţi că d-v
sunteţi iubită de cineva! Dacă voiţi să arătaţi că d-v. sunteţi cea
iubită, atunci, cu părere de rău, trebuie să mărturisim că sintaxa
românească e o taină nepătrunsă pentru d-voastră. Dacă vă adresaţi unei
iubite, atunci toată poezia (?) e afectată şi falşă, căci arătaţi nişte
simţimente, pe care o femeie nu le poate avea pentru alta, de pildă.
„Am vrut chiar d-a ta fiinţă
Ca să pot să mă feresc.”
De ce oare autoarea voia să se ferească de fiinţa iubită? (vorbesc
de hipoteza că se adresează unei iubite prietene) Păcat că nu se dă şi
la femei bene-merenti. Poate că se va face pocinogul cu autoarea (?) de
care ne ocupăm; şi atunci aţi vedea răsărind la poeţi ca ciupercile după
ploaie.
„Mai departe râul trece
Murmurând încetişor,
Şi pe unda lui cea rece
Îmi depun vechiul meu dor.”
Aferim! A depune (!) dorul pe undă! Ba încă un dor vechi! Horresco referens4.
Aţi umblat după efect. Aţi mai auzit poate că Eminescu e îndrăzneţ
în comparaţie şi – aţi gândit, de ce n-aş fi şi eu!? Îmi închipuiesc
satisfacţia d-voastră după ticluirea acestei monstruozităţi. Şi iarăşi
îmi vin în gând viersurile lui Vlăhuţă:
Toţi ne îndreptăm către un ţel,
Unii pe jos, alţii călări.
Dar ce are a face! Numărul silabelor şi rima nu sunt de ajuns pentru
a face nemuritoare pe o modestă autoare de stihuri? Mai sunt unii cari
cer idei, imagini, plăsmuiri, dar aceia sunt nişte pretenţioşi
obraznici, duşmani ai muncii naţionale!
O! Bâiguitori de fraze, astâmpăraţivă pornirea egoistă de a vă vedea numele tipărit!
„Apoi’n orişicare parte
Ochii mei de se opresc
Fie aproape sau departe
Tot pe tine te întâlnesc.”
Dă, mai ştim! Un prieten mai şugubăţ, cu care citesc poezia, voieşte
numaidecât să înţeleagă că vedeţi şi în farfuria cu bucate această
fiinţă fabuloasă! „Fie aproape sau departe” e împlutură de strofă. (Las
că la urma urmei totul e împlutură!)
D. Const. Milea, în romanul său Dinu Milian, pentru a arăta cât de
neghiob era eroul său la 13 ani, [î]i pune în gură următoarele versuri,
îndreptate către Catinca, slujnica din casă, care-l trădase lui Ioniţă:
Nu ţi-am dat eu ţie oare Tot ce oare ai voit Nu ţi-am dat avere oare...
etc.
Comparaţi aceste versuri cu:
„Am vrut chiar (!) d-a ta fiinţă
Ca să pot să mă feresc,
Dar vai (!) nu e cu putinţă
Căci simt iar că te iubesc.”
Ale autoarei, şi veţi vedea că, deşi strofele seamănă amândouă aşa,
încât se pare că d-ra a luat de tip pe „Dinu”, totuşi Milian era mai
inspirat şi mai adevărat, când se plângea de amarul trădărei!
Am arătat în treacăt notele falşe, afectarea. Să vorbim despre idee, despre concepţie?
„Zădarnic ne-am mai zbuciuma
Să le întâlnim în cale”
(vorbind în limba muzelor, care e la modă).
Douăzeci de versuri se învârtesc toate împrejurul ideiei că: se
plimbă, sau rătăceşte prin pădure, gândiduse la mititica fiinţă, care e
pretutindene şi necăiri. Această concepţiune e prea ordinară ca să mai
merite discuţie!
Arta trebuie să aibă originalitate puternică, energie, vlagă. Arta
trebuie să placă, să instruiască, să înnobileze, să farmece, să
entuziasmeze, să producă idei. A nu fi artist nu e o crimă, ba nici
ruşine; a da însă asalt Parnasului, când n-ai nici putere, nici
dreptate, e o crimă. Când toţi ar avea bunul simţ, când toţi şi-ar
cunoaşte puterile, când toţi şi-ar cunoaşte lungul nasului, cum zice
românul. Când toţi ar asculta de sfatul bătrânului Boileau:
„Et consultez longtemps votre esprit et vos forces.” atunci n-am
avea nefericirea să vedem de-alde ţie şi nu am fi ameninţaţi la multe
alte nenorociri de acest fel! Dar mângâie-se d-ra, că nu e singura.
Tagma barzilor răsuflaţi, slava Domnului, e destul de respectabilă –
căci nu tot românul e născut poet?
Sfârşind, găsim prilejul de a cita adânca observare a nemuritorului Eminescu:
Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume or să poarte;
Toate bat la poarta vieţei,
Dar se scutur multe moarte.
E uşor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale,
Ce din coadă au să sune.
Dar d-ra Damian nu are măcar darul de înjgheba cuvinte, care să sune
din coadă. Nu. Cuvintele d-sale defel nu sună; căci cum aţi voi să sune
„Ca să pot să mă feresc” şi altele. Roman, iulie
1 În Amintiri din copilărie şi adolescenţă, apărute în „Adevărul
literar şi artistic” (noiembrie 1937- ianuarie 1938). Reproduse în G.
Ibrăileanu, Opere, ed. îngr. de Al. Piru şi Rodica Rotaru, vol. VI, p.
256- 257.
2 În fapt, Maria Stere, soţia celui cu care G. Ibrăileanu fondase cu
cinci ani mai înainte „Viaţa românească” şi care devine şi director al
ei.
3 Poezia a apărut în ziarul menţionat la 20 iunie 1889.
4 G. Ibrăileanu a recurs de mai multe ori la această exclamaţie virgiliană, îndeosebi în polemicile sale.
(România literară, nr.3/2013)
|
