Puţin despre mântuirea noastră

                        Despre Rugăciunea lui Iisus (III)

                  Dacă într-adevăr, toate aceste cuvinte au fost rostite de Sfântul Macarie Egipteanul, întemeietorul vieţii monahale din pustia Schetică, atunci se dovedeşte că Rugăciunea lui Iisus, este practicată în Egipt din secolul al IV-lea d.H., mult înainte de epoca isihasmului.

                  'Textele referitoare la Rugăciunea lui Iisus ţin de cele ale căror urme nu apar nicăieri altundeva şi sunt, probabil, elementele cele mai recente' - ne atrage atenţia A. Guillaumont.

                 Cele mai vechi mărturii cu privire la invocarea neîncetată a numelui lui Iisus Hristos urcă până în secolul al V-lea unde Diadoh al Foticeei o menţionează.

                 Alte interpretări ale Rugăciunii lui Iisus găsim la Nil, la alţi monahi - Vasanufie şi Ioan (Filoc. rom.XI), şi chiar în binecunoscutele texte ale lui Ioan Scăraru (Filoc.rom.,IV). Totuşi, cele mai importante le găsim în Fragmente din viaţa dreptului şi marelui nostru părinte Avva Macarie - text editat de E. Amelineau în Annnnnnales du Musee Guimet, în 1894.

                 O altă formă asemănătoare cu Rugăciunea lui Iisus găsim în opera lui Evagrie Ponticul, o glosă la Psalmul 37: 'Nu mă lăsa, Doamne, Dumnezeul meu, nu te depărta de mine. Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele', text publicat sub numele lui Origen.

                 Aici ar fi un terminus ad quem pentru inscripţia despre Rugăciunea lui Iisus, ştiind de la geograful arab Ya'qubi (Histoire du site de Kellia - Kellia I), că în secolul al IX-lea    mănăstirile erau abandonate şi nelocuite, fiind distruse în epoca patriarhului Damian (578-604).

                 Nu se ştie din ce epocă ar fi inscripţia, nefiind datată, dar din indicii provenite de la alte inscripţii s-ar putea socoti a fi din prima jumătate a secolului al VIII-lea.

                 Astfel, prescurtarea, pe înţelesul nostru, a Rugăciunii lui Iisus găsită la Kellia, este:  'Hristoase, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, Tatăl Hristosului Iisus, prin singurul Tău Fiu, Domnul  nostru Iisus Hristos, ajută-ne/ajută-mă şi/sau miluieşte-ne/miluieşte-mă!'

                 In secolul al  X -lea  începe monahismul atonit, monahismul harismatic de tip contemplativ isihast, care practică invocarea continuă a Rugăciunii lui Iisus. Chiar şi astăzi, candidatul la călugărie are datoria - impusă de Biserică - să practice rugăciunea aceasta: 'Eşti dator să ai în minte, în inimă, în cuget şi în gura ta numele lui Iisus şi să zici 'Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!'

Transcrierea în româneşte a inscripţiei de la Kellia:

Un O* a zis

Dacă

demonii aruncă în noi sămânţa

spunând: dacă

strigi

neîncetat 'Doamne Iisuse!', tu nu te rogi Tatălui,

nici Duhului Sfânt. Noi

însă ştim că această sămânţă nouă

este cea a atot-viclenilor,

care însămânţează(?), pe atot-datornicul(?),

începând să-l ispitească pentru a-şi b[a-

te joc de ei, pe cei care (sunt) în numele [lui

Iisus, pentru a-i pierde pe cei care cred 

în numele Lui. Ei nu ştiu nimic despre aceasta.

Dar noi, ştim, că, dacă [ne

rugăm lui Iisus, ne rugăm Ta-

tălui laolaltă cu El şi Duhu[lui

Sfânt al Tatălui Însuşi împreună cu El.

Să nu ni se întâmple, dar, să despărţim

Treimea Dumnezeiască (şi) Sfântă!

Ci se cuvine să ne rugăm (astfel): dacă

spunem. Hristoase Iisuse, spune,

'Fiul lui Dumnezeu Tatăl' (şi)

spune, 'Tatăl Hristosului Iisu[s'.

Si, săvârşind toată rugăciunea c[u El,

spunem: 'prin sin[gurul

tău Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos'.

*se crede a fi fost cuvântul 'bătrân', şters de vreme.

Cuvintele din paranteză fiind şterse din cauza timpului, s-a tradus astfel pentru a se înţelege cât mai corect sensul.

Articol preluat din Suplimentul săptămânal ALDINE al ziarului România liberă, 2003

Lidia Otilia Danilof

basilica...

              Opinii dintr-o perspectivă crestină




         Declaraţii recente ale reputatului fizician englez Stephen Hawking au făcut înconjurul lumii. A spune că Raiul "este o poveste pentru oamenii care se tem de întuneric" este un atac direct la miliardele de persoane care cred într-o viaţă viitoare şi pentru miile de oameni de ştiinţă care cred în Dumnezeu.


         Intr-un interviu acordat pentru "The Guardian",
Stephen Hawking respinge credinţa în Dumnezeu. El spune că Raiul şi viaţa de apoi sunt poveşti pentru cei
fricoşi, căci "eu privesc creierul ca pe un calculator care nu mai funcţionează atunci când componentele lui se strică. Iar pentru un calculator nu există Rai sau viaţă de apoi."

        Fizicianul în vârstă de 69 de ani nu face pentru prima dată astfel de declaraţii. In cartea sa "Marele design", publicată în 2010, Hawking susţine că nu există nevoia unui creator care să explice existenţa universului. El admite  folosirea termenului de "Dumnezeu" ca pe o metaforă, dar refuză credinţa într-un creator. Această carte a suscitat comentarii virulente din partea mai multor lideri religioşi.

Stephen Hawking

           In ciuda faptului ca mare parte din legile ştiinţifice sunt  doar ipoteze, stiinţa conţinând în sine şi un mare grad de subiectivitate, acestea nu-i împiedică pe mulţi să îi ofere ştiinţei mai mult credit decât este necesar.


          Pe de alta parte, Albert Einstein era convins de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii viitoare. "...un om de ştiinţă care refuză orizontul religios se descalifică", spunea Einstein.
          Stiinţa nu poate cerceta decât ceea ce cade sub incidenţa instrumentelor sale de acţiune. Ea poate verifica ceea ce este văzut şi supus experimentului. Ea nu poate măsura ceva pentru care nu există măsură, ea nu poate vedea ceva pentru care nu există măsura, ea nu poate vedea ceva pentru ca nu are ochi. Stiinţa crează instrumentul cu care  va măsura apoi ceea ce a determinat însăşi existenţa instrumentului. Aşa cum spunea Sfântul Grigorie de Nazianz,  "Dumnezeirea nu poate fi înţeleasă de mintea omenească şi nici nu este cu putinţă să ne-o închipuim toată câtă este Ea."  Astfel, natura lui Dumnezeu se află mai presus de cugetare, de ceea ce omul poate experimenta.  Insă omul intră în contact cu Dumnezeu prin cele comune.

             Astfel, cunoaşterea lui Dumnezeu pe care o oferă creştinismul nu este doar o înţelegere logică, ci ea se ridică la o cuprindere şi o simţire supralogică a celui ce a creat lumea în mod logic, a Celui care dă sens la toate.

             Nici Universul, nici viaţa nu ar fi fost posibile prin hazard. Totusi, până acum, taina naşterii Universului a rămas necunoscută.

             Dacă pierdem creaţia lui Dumnezeu, l-am pierdut, de asemenea, şi pe El, şi "fără Dumnezeu totul ar fi absurd",  afirma cândva Mircea Eliade.

             Fizicianul cosmolog John Wheeler a afirmat că, într-un fel, "existenţa Universului a depins de însăşi existenţa omului". Această afirmaţie este tulburătoare.  S-ar putea spune că, dacă Dumnezeu nu ar fi găsit condiţii ca într-o "nişă" din Univers să creeze omul, atunci ar fi renunţat la crearea Universului!  Dumnezeu este garantul proprietătilor Universului si motivul pentru care trăim într-un Univers coerent, afirmă Denis Alexander în cartea "Creaţie şi evoluţie".

More: ziarul Lumina/Alexandru Ulea