atitudini

                     Eleganţa ta contează!


                                        De ce să fiu punctual?

          Punctualitatea poate fi considerată o calitate, o necesitate sau vă permiteţi să neglijaţi ora stabilită pentru întâlnire? 

          Pentru unii a fi punctual este o normalitate, alţii, însă, trebuie să înveţe acest lucru.
          
          Dacă la o întâlnire în oraş eticheta cere să veniţi cu cinci-zece minute înainte de ora stabilită, atunci când mergeţi în vizită, acasă, este recomandat să întârziaţi cu cinci-zece minute, pentru a lăsa gazdei un moment de respiro. În cazul în care aţi venit mai devreme, vă puteţi plimba. De asemenea, trebuie să reţineţi că persoana punctuală transmite un mesaj puternic de respect, de maturitate şi de politeţe.

          Celor care au încercat mai multe metode şi tot nu reuşesc să fie prezenţi la ora stabilită le recomand să scrie pe o foaie „De ce trebuie să fiu punctual”, iar mai jos oferiţi de la trei la şase răspunsuri. Încercaţi timp de o săptămână să verificaţi dacă sunt schimbări, iar în cazul în care credeţi că mai aveţi nevoie de motivare, repetaţi exerciţiul, însă oferindu-vă o recompensă. Această metodă, cu siguranţă, vă va impulsiona să vedeţi partea pozitivă a punctualităţii, iar cei din jurul vostru vă vor aprecia pentru schimbarea rapidă.


          Totodată, în paralel cu exerciţiul de mai sus respectaţi şi următoarele indicaţii:

         - Potriviti-vă ceasul înainte şi credeţi-l;

         - Planificaţi-vă şi lucrurile minore (drumul, o întâlnire pe stradă, spălatul dinţilor etc.);

         - Pregătiţi-vă în avans - dacă e necesar! - Rugaţi un prieten să vă ajute (dacă e nevoie);

         - Pregătiţi-vă lucrurile de cu seară (dacă sunteţi o persoană distrată)

         - Nu apăsaţi, pentru nici un motiv, pe butonul de amânare a alarmei.

        Am certitudinea că fiecare persoană care se impune să obţină un rezultat pozitiv va ajunge la performanţe frumoase. Important e să fiţi exigenţi cu voi înşivă şi să vedeţi mai rar paiul din ochiul altuia. Dacă veţi respecta aceste sfaturi, veţi observa aprecierea celor din jur şi amintiţi-vă că "Eleganţa ta contează”.

atitudini

                          Arta de a dărui

           Vara este anotimpul  când simţi că trebuie să dăruieşti, iar un cadou oferit cu discreţie şi tact este un semn de nobleţe.
           Dragii mei, reţineţi, vă rog, cadoul trebuie întotdeauna ales cu grijă şi ambalat. Trebuie să fie util şi frumos. Însă e necesar să cunoaştem că nu se fac cadouri costisitoare oricând, chiar dacă avem o situaţie financiară bună. Nu este o dovadă de bun gust. De asemenea, a oferi cadouri pentru anumite servicii nu este un semn de politeţe, dimpotrivă - poate fi considerat drept o ofensă.

       Când şi cui facem cadouri?

           Este lesne de remarcat că o persoană care intră în casă cu un buchet de flori este privită cu mai multă simpatie decât musafirul care se scuză că florăria era închisă.
           Oamenilor, cu care nu suntem în relaţii apropiate nu le vom oferi îmbrăcăminte sau cosmetică. Ne vom limita la o eşarfa, la un fular.

                De exemplu florile

           Nu se oferă şi nu se ţin în casă flori artificiale, oricât de bine ar semăna cu cele naturale. Este de prost gust.
           Trebuie evitate florile prea mari sau pretenţioase (cale, gladiole, hibiscus, nuferi), pentru că s-ar putea să nu fie pe gustul gazdei sau necesită o îngrijire specială.
           Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă acesta este foarte frumos. Atunci când un cuplu merge în vizită, domnul este cel care va dărui florile cu capetele spre gazdă, iar aceasta va spune: „ce frumoase sunt, mulţumesc”, în niciun caz nu vom spune: „nu trebuia, sunt tare scumpe”.

           La spital nu se duc flori prea mari sau cu un miros prea puternic. Florile nu se refuză în nici o situaţie.


           Dacă respecţi aceste sfaturi vei observa aprecierea celor din jurul tău şi aminteşte-ţi că „Eleganţa ta contează”.

cum vorbim, cum scriem...

                Simulare de bac sau simulare la bac?

                                                (Perle)

        Examenele de BAC din vară au fost cu scântei, dar sunt… din trei „lovituri” spre final. Au scris toţi – au rămas cei cu note negative – pentru sesiunea repetată. 

        „Cartea” şi „profesorul” fac parte din viaţa fiecărui elev, de aceea candidaţii n-au fost sinceri, dar au scris despre „carte” şi „profesor” ceea ce voiau să audă evaluatorii, adică profesorii.

                  Măria Sa profesorul a fost elogiat aşa cum merită:

● Profesorii şi directorul ne poartă din reformă în reformă, dar nu permit nimănui să ne afecteze firea şi caracterul.
● Profesorul este unica fiinţă capabilă de trăiri sufleteşti intense.
● Profesorul e maturul şi trebuie să aibă o responsabilitate sporită.
● Profesorul poate fi considerat un veritabil manual de epică, valabil mereu, oriunde.
● Profesorul este provocat la confruntare de elevii săi pentru apărarea muncii pe care o depune.
● Profesorul fiind al doilea părinte se cuibăreşte în suflet.
● Profesorul uneori e onorificat de un gest frumos.
● Profesorul este icoana sfântă a cunoştinţelor şi izvor de înţelepciune.
● Profesorul are obsesia păcatului final.
● Profesorul este sever, uneori reacţionează mai aspru, dar nu o face intenţionat şi îi pare tare rău când o face.
● Profesorul care-şi recunoaşte greşelile are demnitate şi o virtute lăudabilă, care-i cheia către adevăratul succes.
● Profesorul cedează deseori în faţa elevului şi pledează pentru luminare, loialitate şi voie bună.
● Profesorul, cu fapta sa, a venit să-mi lumineze şi mie din interior întreaga fiinţă.
● Profesorul trebuie să creeze o atmosferă călduţă, speranţă şi familia noastră.
● Profesorul m-a copleşit de emoţie, aşa eu am rămas impresionată.
● Profesorul este tot om.
● Profesorul bun este unul care te învaţă să fii corect, să trăieşti cu demnitate, să-ţi recunoşti greşelile tale şi ale altora.
● Profesorul va rămâne o piatră de temelie a elevului.
● Profesorul este eroul de care depinde cum se va comporta un elev la lecţie.
● Profesorul e făclia a cărei flacără poate deveni oricare.
● Profesorul adevărat îşi educă elevii, oferindu-le parte din sufletul său, dar nu el caută „nod în papură”.


                   În încheierea eseului, candidaţii trebuiau să-şi exprime opiniile referitoare la relaţia profesor/elev.

● Relaţiile bune dintre profesor şi elev formează oamenii de succes.
● Relaţia P/E este înţeleasă ca una dintre un conducător şi un supus.
● Relaţiile P/E nu trec prin zona indiferenţei, ci creează o legătură durabilă.
● Relaţia P/E nu dispare, ca părinţii pe pământ.
● Relaţia P/E a fost totdeauna complicată într-un fel, diferite vârste, concepţii, principii, mândrie.
● Relaţia P/E este foarte restrânsă câteodată.
● Relaţia P/E nu mereu este una ideală.
● Relaţia P/E este cât de cât, dar uneori nu este chiar aşa cum am spus, se mai întâmplă cazuri în care se nasc conflicte că nu-ţi poţi imagina.
● Relaţia P/E este o punte nevăzută, dar strânsă între tărâmul copilăriei şi cel al înţelepciunii.
● Relaţia P/E trebuie să fie uşoară, moale, simplă, bazată pe egalitate.
● Relaţia P/E este un motiv de neplăceri, fie că acest profesor face o diferenţiere între elevi, chiar este neadecvat.
● Relaţia P/E este complexă, ciudată, datorită diferitor factori înţelegerile se împuţinează.

                  Elevii de azi citesc tot mai puţin şi mai puţin, de aceea cartea este doar un obiect de pe raft. Despre cartea care te-a ajutat să te formezi ca om este greu de scris, mai ales că se citeşte doar pe calculator.

● Cartea este veriga de aur care împleteşte sufletul şi cugetul într-un întreg, demn de luptă liberă.
● Cartea cuprinde un amalgam de trăiri şi emoţii.
● În carte se ascunde viaţa, trebuie doar să o răscolim.
● Cartea este o luminiţă de aur în sufletele noastre, o luminiţă care străluceşte şi veghează.
● Cartea este o simplă adunătură de pagini, pe care sunt înşirate cuvinte de aur scrise de zei.
● Cartea se încadrează într-o zână mare de interes, descoperind titluri născute de noi.
● Cărţile sunt nişte perioade, singurele pe măsura capacităţii mele intelectuale şi citim sub un oarecare impuls.
● Cartea este un univers secret, creat de un om înzestrat cu geniu.
● Fără cărţi literatura e mută.
● Cartea este precum o călătorie interioară pentru fiecare cititor.
● Datorită cărţilor cunoştinţele noastre se măresc treptat.
● O carte bună, adevărată, nu o citim noi, ci ea ne citeşte.
● Cartea bună e o baie de lumină care vine să-ţi elibereze sufletul de întuneric.
● Cartea e o comunicare între două suflete.
● Cartea pe care am îngrijit-o este „o povară a bunătăţii noastre”.

                   Alţi muguri…
 
● Mugurele este una din cele mai adânci resurse ale vieţii.
● Simbolul „mugur”, potrivit sensului general al acestuia este deslipirea de teluric în… căutarea iadului.
● Mugurii şcolii sunt dulci, chiar dacă rădăcinile-i sunt amare.
● Mugurii ne spun că totul renaşte şi se face spre succes.

                  Alte  frumuseţi…
 
● Eul liric este într-o stare împuternicită.
● Există o frumuseţe care nu o cunoaşte moartea noastră.
● O altă operă ce m-a lăsat fără respiraţie este „Ciuleandra” de Ion Creangă.
● Uneori iubirea se dublează în dragostea pământului care răpeşte sensul ei bun.
● Omul îşi măreşte clar mărinimia sa sufletească.
● Omul se naşte pe faţa pământului prin efortul depus de neamuri.
● Tata, ajuns în floarea vieţii, îşi vizionează părinţii.
● Eroul liric vine şi se duce, dar retrăieşte.
Încheiere: Secvenţele selectate nu se pretind a fi antologice, ci doar denotă nivelul cam rudimentar al candidaţilor la BAC, dar ce e BAC ca BAC-ul trece… şi vine altul.

(Preluare Timpul.md)

virgula, bat-o vina...

      Moş Virgulă, în actualitate

 

 

        Semnele de punctuaţie au menirea de a delimita anumite componente ale enunţului scris şi de a ghida lectorul, pentru ca acesta să citească şi să înţeleagă corect mesajul.

 

        Ion Luca Caragiale considera că punctuaţia e gesticularea gândirii, iar pentru exigenţa pe care o manifesta faţă de acest aspect al scrierii, colegii îi ziceau, chiar la sugestia lui, Moş Virgulă.

        De faptul că punctuaţia reprezintă un aspect important al comunicării scrise nu se îndoieşte nimeni nici astăzi, însă foarte multe texte, în special cele din mass-media, demonstrează că regulile de punctuaţie sunt un fel de terra incognita, căci semnele se pun de multe ori după ureche, pe dibuite. 


        Se profilează câteva situaţii care demonstrează că semnele de punctuaţie, mai ales virgula, le dau mari bătăi de cap celor care scriu, dovadă fiind exemplele extrase din mass-media chiar în ultimele zile.

        Prima ar fi lipsa semnului acolo unde acesta este necesar: „De exemplu [ ] pe strada V. Lupu din sectorul ... [ ] o bucată de acoperiş de pe un bloc cu 5 etaje a fost luată de vânt şi s-a prăbuşit peste 4 maşini parcate în faţa scării. Din fericire [ ] nimeni nu a fost rănit” . 

        Abundenţa de virgule mai mult blochează lectura fluentă a textului: „Un copil de 13 ani (,) din ... (,) a murit(,) luni(,) în Harghita, după ce microbuzul cu care călătorea a acroşat remorca unui autotren(,) pe DN 15, la intrarea în localitatea ...”.

       Semne de punctuaţie nejustificate, ce contravin regulilor actuale: „Atât părinţii, cât şi elevii au recunoscut astăzi (,) că au încălcat metodologia de desfăşurare a examenelor” - Unimedia, 03.06.12; „Anterior [ ] la liceul teoretic ..., 14 candidaţi au fost prinşi cu testele rezolvate, iar rezolvările testelor la limba maternă(:) bulgară, maghiară, turcă [ ] care au avut loc astăzi, au fost descoperite de către reprezentanţii ministerului în soba clasei, după tablă, în masa asistenţilor şi în dulap”. - 

       Aceste ştiri trec repede de pe un site pe altul, cu toate păcatele lor punctuaţionale şi nu numai, iar cei care le preiau mot à mot contribuie şi ei la proliferarea greşelilor. Aşa stând lucrurile, putem constata că este necesară măcar o trecere în revistă a celor mai importante reguli de punctuaţie, lucru pe care îl vom face în timpul apropiat.

(Autor Irina Cândrea)

calendar febuarie

                     Titu Maiorescu, biografie (1840 - 1917)

Titu Maiorescu, critic literar, filosof român

        Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova, d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

        Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior.

        Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.

        În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea "Însemnărilor zilnice" (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

      Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (“Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.

       În vara anului 1862 se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.

       În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema “Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale “Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă.

       La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea “fundamental reorganizat". În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.

       Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.

       La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du régime dotal".

       Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.

       Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea "critică judecătorească", întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.

      I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.

      Moare în 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

povestea unei expresii

Povestea unei expresii celebre: „Ai întors-o ca la Ploieşti!”

 

 În variantă moldovenească, expresia s-ar putea numi: „Ai ridicat-o ca la Ungheni!” 

Cei care circulă cu trenul Chişinău-Bucureşti şi retur, ştiu despre ce este vorba. Aici, la Ungheni, întreaga garnitură de tren este ridicată în aer, timp de peste o jumătate de oră, necesară schimbării ecartamentului european cu cel rămas de pe vremea URSS, diferit de cel din Europa. Acum vreo cinci ani, când am călătorit pentru ultima oară cu acest tren spre Chişinău, m-am jurat că nu mai urc vreodată într-o asemenea garnitură de tren încălzită cu... cărbuni, călătorie care a durat peste 11 ore!


Cunoscuta sintagmă românească „Ai întors-o ca la Ploieşti!” este deseori folosită pentru a desemna o schimbare bruscă de atitudine. Expresia este legată de apariţia căii ferate București-Ploiești (1872) și Ploiești-Predeal (1879) - realizate în intervale de timp diferite, din cauza lipsei banilor necesari, care au impus soluția folosirii liniei deja construită de la București până la Ploiești, unde constructorii liniei spre Predeal se legau direct de linia existentă în Gara Ploiești.

Concret, trenurile de la București care mergeau spre Transilvania erau oprite în gara Ploieşti. Aici, locomotiva era decuplată de garnitură, intra pe o linie de manevră și era întoarsă pe o placă turnantă, acționată manual (astăzi, cea existentă la depoul Ploiești Sud este acționată electric) și direcționată pe linia spre Predeal. Locomotiva era cuplată la celălalt capăt al garniturii, astfel că ultimul vagon al trenului venit de la București devenea primul. Când trenul pornea, călătorii aveau un sentiment de teamă că s-au suit într-o cursă greșită, trenul părând că se întoarce la București, deși, în realitate, rula pe linia spre Predeal.
În 1886, la Gara Ploiești erau șapte linii de circulație, cinci erau folosite pentru trenurile de călători, iar restul pentru trenurile de marfă. Nu existau linii de manevră, acestea efectuându-se pe liniile principale, fapt care făcea ca schimbarea direcției spre Predeal sau București să dureze câteva zeci de minute, pe care călătorii le petreceau în restaurantul gării sau în vagoane, servind ceea ce le ofereau negustorii ambulanți.
Această manevră a fost efectuată o perioadă îndelungată de timp: din 1879 (anul inaugurării liniei Ploiești-Predeal) și până în anii 1913-1915, când a fost construit triajul Ploieștiului, iar trenurile au ocolit orașul intrând direct pe linia spre Predeal.
Faptul că două generații de călători au apucat întoarcerea trenului, având același sentiment de teamă că au greșit destinația și trenul, a întipărit profund în mentalul colectiv expresia „a întoarce ca la Ploiești".
Caragiale însuși a simțit nevoia să vorbească despre acest „fenomen” în schița sa „Întârziere”, publicată în anul 1900: ,,Dela Ploiești, trenul de Predeal că să apuce spre București schimbă frontul și, ca și cum ar vrea să se întoarcă înapoi, locomotiva se pune acolo, unde până aici era coada trenului“.
Impactul acesta a fost așa de puternic pentru călătorii cu trenul încât s-a transmis din generație în generație. Chiar și azi, la aproape o sută de ani de când trenul nu mai întoarce ca la Ploiești, expresia este uzitată pentru a desemna schimbări comportamentale sau de atitudine neașteptate.
(Această informaţie inedită, furnizată de prof. Dorin Stănescu, va apărea în vol. II din „Marea Carte a Ploieștilor", aflat în pregătire la Societatea Culturală „Ploieşti - Mileniul III").

stiaţi că?...

                               Picanterii istorice

• În Franţa secolului al 16-lea, cuplurile proaspãt căsătorite trebuiau să stea fără haine afară în timp ce mirele îi săruta miresei piciorul stâng.
• În 1836, generalul Mexican Santa Anna a ţinut funeralii de stat pentru piciorul său stâng amputat.
• În marele incendiu din Londra anului 1666, au fost ucişi doar 6 oameni.
• În civilizaţia inca se considera că doi oameni sunt căsătoriţi în momentul în care făceau schimb de sandale.
• În evul mediu oamenii obişnuiau să bea pudră de aur amestecată cu apă pentru a scăpa de dureri.
• Primul zbor cu un balon a durat 23 de minute, vreme în care s-au parcurs 5, 5 mile.
• Prima zi a muncii s-a sărbătorit marţi, 5 septembrie 1882, în New York.
• Cel mai scurt război din istorie s-a purtat între Marea Britanie şi Zanzibar în 1896. Zanzibar s-a predat după 38 de minute.
• În Japonia în trecut stângăcia unei femei putea trece drept motiv de divorţ.
• China este prima ţară care introduce banii de hârtie, dar Suedia (Banca Sedlar) emite prima bancnotele.
• Prima mare industrie englezească a fost cea a producţiei de lână.
• John Hancock este singurul dintre cei 50 de semnatari ai Declaraţiei de Independenţă care chiar a semnat-o pe 4 iulie.
• Leonardo da Vinci putea să scrie cu o mâna şi să deseneze cu cealaltă.
• Mai bine de 5600 de oameni au murit în timp ce lucrau la construcţia canalului Panama.
• Aztecii din America centrală foloseau sânge animal amestecat cu ciment drept mortar pentru clădiri.

•  Chinezii din vechime tratau dizinteria cu marijuana.

•  Turnul Londrei, a cărui construcţie a început în 1078, adăpostea la  un        moment dat o grădină zoologică. Dar a servit şi ca observator, închisoare,  turnătorie şi în momentul de faţă sediu al bijuteriilor coroanei.

• În cel de-al doilea razboi mondial s-au implicat 57 de ţări.
• Până în secolul al 19-lea în Siberia se întrebuinţau blocuri solide de ceai ca monedă de schimb.
• Când Thomas Jefferson devine preşedinte al SUA în 1801, 20% din populaţie este alcătuită din sclavi.
• În 1917 Margaret Sanger ajunge în închisoare vreme de o lună pentru înfiintarea primei clinici în care se poate face avort.
• După războiul civil din SUA, între 33 şi 50% dintre bancnotele aflate în circulaţie sunt false.
• Petru cel Mare l-a executat pe amantul soţiei sale şi a obligat-o să păstreze capul său într-un borcan cu alcool în dormitor. 

(Revista Historia)