orizontul lumii

 

                    Islanda, ţara celor mai longevivi şi sănătoşi oameni

          Islandezii au aerul şi apa foate curate, trăiesc mult, se îmbolnăvesc rar şi sunt foarte deschişila lucruri noi. Au avut primul parlament, prima femeie aleasă preşedinte şi primele staţii cu hidrogen.

           Înconjurat de fiorduri plutitoare, Reykjavik, capitala Islandei, este un amestec de farmec tradiţional şi elemente scandinave reci. Capitala cea mai nordică din lume, în care trăiesc cam două treimi din populaţia Islandei, mi-a lăsat senzaţia unui orăşel curat şi verde. În absenţa cartierelor cu blocuri înalte, atmosfera urbanistică este creionată de casele viu colorate, aliniate frumos pe străzile trasate cu rigla şi compasul.
            Reykjavik este dominat de Perlan, domul în formă de sân al staţiei hidroelectrice, construit în 1988, responsabil nu doar de producerea energiei, ci şi de mirosul înţepător de sulf care invadează baia de câte ori dai drumul la apă caldă. Şi cu toate astea, apa islandeză este una dintre cele mai curate din lume, 80% din energia ţării fiind generată de căldura naturală a izvoarelor fierbinţi, a gheizerelor şi vulcanilor. Ceea ce înseamnă foarte puţină poluare.
În partea de sus a rezervoarelor imensului Perlan, în care apa caldă naturală este stocată pentru încălzirea oraşului, se află o cupolă de sticlă, ce adăposteşte un restaurant şi o cafenea. Afară am dat peste o platformă de vizualizare a oraşului la 360 de grade, de unde am putut să văd minunatele peisaje care înconjoară oraşul.

         De acolo, de sus, nu puteam rata biserica Hallgrimskirkja, cea mai controversată construcţie islandeză, vizibilă din aproape orice punct. Turla ei se ridică probabil peste toate clădirile din Reykjavik. Poate adăposti peste 1.000 de credincioşi, iar numele complicat vine de la poetul islandez Hallgrimur Petursson. Interiorul auster adăposteşte şi statuia lui Leifur Eiriksson, primul viking care ar fi descoperit America mai devreme cu 500 de ani decât Columb.

                                       Ritualul cafenelei

            Atmosfera capitalei islandeze poate părea ciudată, căci musteşte de cafenele pline de visători şi poeţi boemi, iar viaţa de noapte pur şi simplu ia foc. Pe de altă parte, mergând printre blocurile de sticlă de pe malul mării, în spatele cărora se ascund căsuţele bătrâne din vremurile de glorie, ai impresia că te-ai teleportat într-un oraş care a uitat cine este.

            Volvo a fost înlocuit de Range Rover, parcările imenselor malluri, superaglomerate înainte de criză, sunt relativ goale. Dar în zona centrală, poţi crede cu uşurinţă că te afli într-un oraş la modă din Europa. Magazinele de pe Laugavegur şi Hverfisgata expun obiecte de design mai elegante ca oriunde. Cultura consumului de cafea este înfloritoare, deşi nu acelaşi lucru se poate spune şi despre economie, iar islandezii se strâng în număr impresionant în cafenele, ca să piardă vremea uitându-se la cine trece pe stradă.

            Alte două simboluri ale oraşului sunt portul şi Tjörn, un lac micuţ unde lumea se adună să hrănească raţele şi să admire arhitectura de modă veche a caselor dimprejur. La doi paşi se ridică Radhus, primăria impunătoare care merită vizitată pentru harta uriaşă, în relief, a Islandei şi pentru cafenelele din vecinătate, cu pereţi de sticlă şi vedere la lac

                                    Printre fericiţii planetei

            Muzeele nu excelează prin unicitatea, vechimea sau valoarea exponatelor, dar nici nu plictisesc. Reprezintă o combinaţie fericită de informaţii interesante şi noutăţi amuzante. De exemplu, Muzeul Naţional le permite copiilor să „interacţioneze" cu vikingii, organizând mici scenete demonstrative despre cum luptau sau petreceau aceştia. La Muzeul Reykjavik, cel mai mare complex în aer liber din Islanda, sunt de asemenea mici scenete. Actorii te poartă din trecut până în prezent, punctând foarte bine momentele de dezvoltare ale capitalei.

            Islandezii sunt genul de popor care încearcă lucruri noi înaintea altora. Au fost primii din lume care au avut un parlament, primii care au ales un şef de stat femeie, au adoptat rapid staţiile de alimentare cu hidrogen şi s-au îndrăgostit de popcornul făcut la microunde.

            Oamenii locului fac tot posibilul să menţină un echilibru simpatic între job şi viaţa personală. Aşa că băile zilnice în piscinele cu apă geotermală reprezintă un ritual obligatoriu. Culmea este că majoritatea bazinelor sunt afară, chestie care pe locuitorii insulei gheţii şi a focului nu-i incomodează chiar dacă pietrele crapă de ger primprejur. Apa fierbinte e încălzită natural, iar calităţile ei curative îi relaxează pe oameni, care pleacă mulţumiţi acasă.

             Conform unui sondaj, acum câţiva ani, islandezii erau cei mai fericiţi de pe planetă. Între timp, au fost devansaţi de danezi sau suedezi. Dar un studiu recent arată că sunt cei mai sănătoşi şi mai longevivi din lume. Frigul îi îndeamnă să facă sport şi să mănânce bine. În special, peşte şi legume.

             Cei din Reykjavik vizitează foarte des Laguna Albastră, care se găseşte în zona aeroportului Keflavik. E un rezervor natural de o frumuseţe nepământeană, născut în anii '70, când guvernul a investit într-o centrală electrică geotermală. Industria şi natura au colaborat, practic, creând această întindere spectaculoasă de ape aburinde, în culori opace.


                                   Cel mai mare gheţar din lume

           Situată între Oceanul Atlantic şi Oceanul Arctic, insula Islanda se învecinează cu Marea Groenlandei la nord, Marea Norvegiei la est, strâmtoarea Danemarcei la nord-vest şi Oceanul Atlantic la sud-vest. Aproape 80% din suprafaţa terestră este formată din lacuri glaciare şi deşerturi de lavă, provenită de la vulcani activi, gheizere şi izvoare termale.

            Litoralul prezintă numeroase fiorduri şi în toată ţara există domenii mari de zăpadă şi gheţari. Aici se află cel mai mare gheţar din lume, Vatnajokull. Blocul de gheaţă ocupă 8% din teritoriul Islandei şi are 2.000 de metri înălţime. Aproximativ 200 de gheizere împânzesc pâmântul care fumegă permanent. Apa lor fierbinte, care deseori atinge 90 de grade Celsius, reprezintă una dintre puţinele bogăţii naturale ale ţării. Captată şi trimisă prin conducte special amenajate, ea se răceşte cu doar trei grade Celsius la 100 de kilometri.

            Islanda are o climă temperat rece, moderată de curenţii calzi din Atlanticul de Nord. Verile sunt reci, cu perioade scurte de vreme frumoasă, iar sezonul umed durează din octombrie până în ianuarie. Temperaturile medii în Reykjavik sunt cuprinse între -2 şi 2 grade Celsius, în luna ianuarie, şi între 9 şi 14 de grade Celsius, în luna iulie. Despre limba naţională, islandeza, se crede că s-a schimbat foarte puţin faţă de limba originală folosită de coloniştii nordici, iar limbile engleză şi daneză sunt vorbite pe scară largă. Aproximativ 85% din locuitori sunt adepţii religiei de stat, evanghelismul luteran. Moneda oficială, coroana islandeză (ISK), are paritatea de 60 de euroenţi pentru 100 de coroane.  

         80% este ponderea suprafeţei terestre a Islandei formată din lacuri glaciare, deşerturi de lavă, gheizere şi izvoare termale.

autor:Ciprian Enea/ Historia.ro

actualitatea din istorie

  

                      Surprinzãtoarea societate a islandezilor medievali

             Islanda începe sã-şi construiascã societatea abia din secolul al IX-lea. O societate de o foarte mare originalitate, care s-a menţinut nestingheritã vreme de trei secole, înainte sã se degradeze sub dominaţia norvegianã şi danezã. Descoperirea şi colonizarea insulei au fost opera exploratorilor norvegieni din sud-est, o cãlãtorie imposibilã fãrã acele corãbii deosebite numite knörr/ skeid/ langskip.
 
             În “Cartea colonizãrii” ni se relateazã mai multe versiuni privind începuturile istoriei islandeze, dar cei mai probabili pionieri se pare cã au fost Ingolfr Arnarson şi fratele sãu de cruce, Leifr, care s-au instalat în 874 în apropiere de Reykjavik (“Golful Fumurilor”). In anul 1000 numãrul colonizatorilor atinge cifra de 30.000. trebuie precizat cã procesul a avut loc treptat, întrucât foarte mulţi au fãcut escale prin insulele Atlanticului, nordul Scoţiei sau Irlanda. Norvegienii ajung sã se amestece şi cu elemente celtice, întâlnire culturalã care contribuie la ceea ce nu de puţine ori a fost numit “miracolul islandez”. Cei ce s-au stabilit în insulã nu aparţineau tuturor pãturilor sociale. În principiu erau boendr, termen care desemneazã elita. Textele nu îi pomenesc pe oamenii de rând, ci doar pe aceşti boendr, iar Islanda nu a avut, pânã în 1262, niciun rege sau înalt demnitar. Aceste caracteristici ne semnaleazã cã ne aflãm oarecum în afara modelelor de societate din Occidentul medieval.


            Societatea care începe sã se cristalizeze are vãdite caracteristici germanice, manifesteate prin nevoia de a se racorda la o lege şi de a fonda instituţii. În mentalitatea germanicã legea este sacrã, lucru întrevãzut şi în mitul care îi confirmã valoarea: zeul Tyr acceptã sã-şi piardã mâna între fãlcile lupului Fenrir pentru a restabili ordinea lumii. Colonizatorii, pentru a se asigura cã produc un sistem de administrare eficient, trimit în Norvegia pe Ulfljotr, cunoscut pentru bunele sale cunoştinţe juridice, pentru a studia legile şi a elabora codul care îi poartã numele. Islanda a cunoscut o perioadã de mare stabilitate, aproximativ pânã în 1100, perioadã pe care textele literare o denumesc eroicã. În aceste timpuri se presupune cã s-au petrecut marile întâmplãri pe care le relateazã saga, locul unde istoria şi mitul se împletesc pentru a da naştere celor mai frumoase epopei. O astfel de epopee este cea a colonizãrii Groenlandei şi Americii de Nord, când Erik cel Roşu a fost nevoit în 985 sã plece în exil cãtre vest şi ajunge în “Tara verde”, unde întemeiazã o colonie în care scandinavii se înţeleg bine cu inuiţii. Se pare cã unul dintre fiii lui Erik, Leif, ar fi ajuns în zona Vinland; de altfel, sãpãturile arheologice confirmã existenţa unui sit scandinav în L’Anse-aux-Meadows din Terra Nova. Restul ţine mai mult de speculaţie.


 Clădirea Parlamentului islandez, Reykjavik


              Dincolo de spiritul aventurier atât de înrãdãcinat al scandinavilor, care permite crearea unor comunitãţi pe un teritoriu virgin, şi nu orice fel de comunitãţi, ci unele cu un nivel înalt de civilizaţie, poate cã cea mai importantã întrebare în legãturã cu Islanda ar fi: cum a fost posibil ca insula sã nu-şi dorit o putere executivã, un rege, un lord, orice fel de autoritate? Vreme de trei secole Islanda nu a cunoscut nici cea mai micã putere coercitivã, de fiecare datã când a fost vorba despre dorinţa de a acapara puterea s-a lãsat cu vãrsare de sânge.  Refuzul acesta categoric al autoritãţii a condus însã în cele din urmã la pierderea independenţei islandeze. Societatea contrazice ideile pe care le avem de obicei despre organizarea din Evul Mediu. Sistemul evitã autoritatea executivã în favoarea unui echilibru între cei puternici. Nu avem în Islanda clase sociale. Îi avem pe acei boendr, ţãrani-pescari-proprietari liberi, dar ei nu sunt instalaţi la putere şi alţi indivizi pot intra în categoria lor. Aceşti boendr erau o elitã, dar o elitã în sensul selecţiei datorate procesului de colonizare. Odatã veniţi pe insulã, ei ajung oameni de rând, adicã posesia de bunuri şi apartenenţa la anumite familii nu au fost suficiente pentru a separa societatea într-o clasã nobiliarã, un cler şi o clasã de mijloc.


 Clădirea Guvernului, Reykjavik


             Cartea colonizãrii ne relevã un aspect important: cei care au venit pe insulã nu erau din vulgul obişnuit. Majoritatea erau personaje importante, cu o ascendenţã nobilã. Mai meritã menţionat încã o datã cã noţiunile despre aristocraţie pe care le asociem Occidentului nu se aplicã în nordul Europei. Noţiunea care defineşte cel mai bine aceastã societate este cea de bondi/boendr (de la verbul bua=a pregãti pãmântul, dar şi a locui), cel care se bucurã de toate prerogativele condiţiei sale. Poate participa la thing, poate cere sã i se facã dreptate, are dreptul la cuvânt. Din rândul lor provin godar şi godorsmenn, termeni relativ vagi care se referã la cei responsabili de practicile rituale, dar beneficiind şi de anumite prerogative sociale şi politice. Puterile lor erau aplicabile pe o anumitã zonã geograficã, extinse asupra oricãrei persoane care dorea sã devinã thingmadr, participant la thing, la adunare, care avea alãturi un godordsmadr. Acesta din urmã se obliga sã îşi susţinã şeful, fiind la rândul sãu ajutat prin plata unui impozit.

Revenind la boendr, ei sunt aceia care activeazã şi ca judecãtori sau, dupã creştinare, episcopi. De democraţie poate cu greu fi vorba, deşi nu de puţine ori sunt invocate comparaţii cu democraţia athenianã, ci mai degrabã de o oligarhie plutocraticã, pentru cã cei ce posedã cele mai multe bunuri au cea mai mare influenţã. În Islanda sunt circa 40 de oameni importanţi, care îşi exercitã autoritatea prin godard, termen destul de greu de lãmurit, referindu-se cel mai probabil la dreptul de a exercita puterea, drept ce poate fi vândut sau cedat. Nu poate fi vorba însã de o structurare pe clase, cãci între straturile sociale existã o interacţiune foarte intensã, de aceea “poporul”, aşa cum îl înţelegem noi,  nici nu este menţionat în texte. O linie greu de trasat este chiar şi între bondi şi sclavi. Boendr pot fi împãrţiţi în stor şi sma, în funcţie de deţinerea atribuţiei de supraintendenţã şi supervizare. La storboendr se referã în special acele saga numite “ale islandezilor”, pentru cã povestesc despre clanurile cele mai faimoase ( cum ar fi Saga oamenilor din Valea Somonului sau Saga oamenilor din Valea Lacului). Storboendr sunt cei care au întemeiat societatea atât de originalã, cei care au oferit baza legislativã. Pe de altã parte, ei nu pãrãseau spaţiul familiei lor, oett/kyn, familie în sensul larg al cuvântului, cuprinzând şi prietenii, clienţii, fraţii de cruce. În jurul lor se adunau smaboendr, dar care nu se aflau în vreo relaţie de vasalitate cu primii, cãci nu avem o legãturã garantatã de “stat”. Ei sunt cei care asigurau substanţa societãţii islandeze, unii specializându-se într-o anume activitate profesionalã (deşi bondi-ul era considerat omul bun la toate) precum cea de medic (loeknir), jurist (lagmadr) sau meşteşurag (smidr).


           Sclavii sunt o problemã dificilã în societatea islandezã. Termenul de throell apare des, desemnând în principiu o categorie de persoane care nu erau cu adevãrat libere, nu aveau dreptul de a cere dreptate în justiţie şi nu primeau compensaţii dacã au fost lezate. Vikingii, în raidurile lor rãpeau femei şi bãrbaţi din zonele atacate, pe care ori îi vindeau prin Bizanţ, ori îi pãstrau. Totuşi, sclavul nu era reductibil la condiţia de marfã şi se putea emancipa fie plãtind o sumã fixatã în prealabil, fie cãsãtorindu-se cu o femeie liberã. Emancipaţii pot ajunge fãrã a întâmpina ostilitate la rangul de bondi. Dupã cum am mai spus, structurile sociale în Islanda sunt destul de permeabile. O altã problemã era cea a sãracilor şi vagabonzilor, pentru care a fost creatã o instituţie originalã în epocã, cea numitã hreppar, un fel de companii de asigurãri girate de mai mulţi demnitari. Tot în Islanda a mai existat şi un sistem de asistenţã socialã destinat sãracilor. Sãracul (umagi) ajungea în grija unei comunitãţi care se însãrcina o vreme cu întreţinerea sa, formulã preluatã de cãtre luteranism.
În concluzie, societatea islandezilor medievali era bine constituitã, fundamentatã pe legi şi pe echilibrul între indivizii care nu considerau necesarã existenta unui “stat” care sã reglementeze relaţiile sociale foarte flexibile  şi originale în comparaţie cu oricare alte societãţi din Evul Mediu Occidental. 
(Referinţe: Regis Boyer, Islanda Medievalã, Bucureşti, 2002)

                                                 ***

                Despre Islanda, insula care numără peste două sute de vulcani cu mii de cratere şi nenumărate pâcle, fumarole, solfatare şi gheizeri, - se presupune c-ar fi totuna cu legendara Thule, amintită în relatarea lui Pytheas, vestitul corăbier grec care a cercetat mările hiperboreene însecolul al IV-lea î.e.n. Este însă o certitudine că în veacul al VIII-lea ţărmurile insulei au fost explorate de corăbieri irlandezi fără a întâlni ţipenie de om. Se ştie că vreme de un veac şi mai bine după aceea meleagurile islandeze au rămas pustii, călcate fiind doar când şi când  de grupuri de sihaştri creştini din Irlanda. In ultimul pătrar al secolului al IX-lea, pe ţărmurile dantelate ale Islandei apusene, au venit cete de navigatori din fiordurile scandinave şi din coloniile pe care aceştia le aveau în Scoţia, în Irlanda, în Orcade şi în Hebride.
                De aceea, în prima fază a colonizării apare în Islanda un nou tip de alcătuire socială, aşa numitul krepp format din toţi oamenii liberi aduşi de una şi aceeaşi corabie, indiferent de ginta căreia îi  aparţinuseră.(Liniile mari ale acestui original edificiu social aminteşte întrucâtva de organizarea Vrancei cu obştile ei de sat,  de vale şi de ocol şi cu "sfatul mare". (v.Henri H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, Ed.St., v.I, 1958, v.II, 1959)
               Menţionez că, în vreme ce la baza obştilor islandeze stăteau clanul şi teritoriul,  temelia înjghebării vrâncene era satul ca unitate teritorială. Aşadar Althing-ul, ar putea fi asemuit cu "adunarea de obşte a Moldovei", ţinută în 1457 pe locul numit Direptate de lângă Suceava,  unde a fost numit domn Stefan cel Mare. 
               Incetul cu încetul, pornind de la krepp , în Islanda s-a legat o reţea de comunităţi teritorial - religioase - godord-urile, conduse fiecare de către un godi, iar ulterior s-a clădit o piramidă din suprapunerea a trei trepte de obşti gentilice:  thing-urile - adică adunările obştilor de bază, alcătuite fiecare din membrii a câte trei godord-uri; thing-urile pătrarelor, adică adunările obştilor aflate în fiecare din cele patru pătrare în care a fost împărţită insula în anul 965. Deasupra acestora era Althing-ul, adunarea tuturor obştilor islandeze, ce luase fiinţă încă din anul 930 (v.Vilhjalmur Ştefansson, Iceland: The First American Republic, New York, 1939)
               De asemenea, a jucat un rol însemnat faptul că, în Islanda, creştinismul, introdus oficial în anul 1000, n-a exercitat influenţa sterilizatoare avută în alte ţări, unde biserica şi-a asigurat monopolul culturii şi ideologiei, reducând literatura la hagiografie şi punând poezia în slujba catehizării, reuşind să şteargă tradiţiile şi valorile create până atunci. (v.Marx,Engels, Opere, vol.XX, Ed. Politică, 1964).
               Expresia clasică a spiritului de independenţă a islandezilor a rămas în istorie până azi  prin cuvântul rostit la Althiung-ul din 1024 de Einar de la Thvera împotriva oricărui legământ cu coroana norvegiană: "Pentru locuitorii ţării cel mai bine ar fi să nu primească a fi birnici craiului... fiindcă ar însemna să vârâm capul în jug, nu numai noi ci şi feciorii şi toţi urmaşii noştri. Dacă voiesc să-şi păstreze neatârnarea de care s-au bucurat de când s-au aşezat aici, socot că locuitorii nu se cade nicicum să îngăduie craiului să-i apuce sub puterea lui, nici să dobândească pământ pe meleagurile acestea." (v. Snorri Sturlusson, Heimskringla - The Olaf  Sagas,  Londra, f.a.).
               La thing-urile obştilor şi ale pătrarelor, care se întrunesc de două ori pe an, şi la Althing, marea adunare a obştilor obştilor, care o dată pe an se strâng pentru două săptămâni căpeteniile şi împuterniciţii gospodăriilor risipite în fiorduri, se deapănă în auzul tuturor firul evenimentelor petrecute între timp,  se povestesc isprăvile corăbierilor şi ale oamenilor de frunte, se fac judecăţi  în cazuri de abuz. Din aceste episoade de istorie, relatate fără înflorituri, cu mare grijă pentru exactitatea faptelor, s-a născut o formă nouă de prezentare estetică: saga. Derivat din verbul seggja (a zice),  etimonul lui se regăseşte la toate verbele corespunzătoare: sagen  în germană, say în engleză.
                In vestita culegere de poeme cunoscută sub numele de Edda veche, descoperită în Islanda în anul 1643 ce cuprinde peste 30 de cânturi aliterative, de sine stătătoare, pe teme mitologice şi eroice, creaţii din secolele VI-XII, cea mai strălucită şi cea mai populară dintre cele aproape 50 saga de familie este Njals saga (Saga despre Njal) numită şi Brennu Njals saga (Saga despre arderea lui Njal), pe scurt Njala.
               Njal, care niciodată n-a mânuit altă armă decât arma raţiunii, ilustrează cultul islandezilor pentru înţelepciunea sănătoasă şi preţuirea pentru omul luminat. Erou cu o poziţie singulară în galeria figurilor dominante,  Njal îşi afirmă credinţa în puterea minţii şi voinţei omeneşti, în vreme ce eroii bătrânului Homer cred în hotărârile arbitrare ale "nemuritorilor". "Ţara, pe lege se clădeşte, în vreme ce fărădelegea o pustieşte", - proclamă Njal în Althing. Această maximă nu exprimă doar filozofia lui ci ilustrează una din preocupările de seamă ale obştei islandeze.  In 1930, când s-au împlinit 1000 de ani de la înfiinţarea Althing-ului, maxima citată a fost înscrisă pe medalia comemorativă bătută cu acest prilej.

Vorbind aproape singur...

                      Danemarca va permite căsătoriile gay în biserică

                   Guvernul Danemarcei doreşte să permită cuplurilor de acelaşi sex să se căsătorească în biserică prin aşa zisele nunţi formale, în loc de binecuvântare pe care  o oferă în prezent Biserica Luterană.

                   Guvernul a declarat miercuri că se pregăteşte să lanseze o propunere în februarie pentru a schimba legile din Danemarca privind  căsătoria.

                   În 1989, Danemarca a devenit prima ţară care a permis parteneriate înregistrate gay. Începând cu anul 1997, cuplurile de homosexuali în Danemarca pot fi căsătorite în ceremonii cu binecuvântare specială  la sfârşitul slujbei  obişnuite.

                   Biserica din Danemarca spune ca schimbarea legii ar pune  egalitate intre Danemarca şi celelalte  ţări, inclusiv Islanda şi Suedia, care permit ceremonii complete de nuntă pentru cuplurile gay.

                   Clerul danez are  dreptul de a refuza  căsătoria unor cupluri gay, fără a suferi sancţiuni.

Reclama ce a stârnit reactii dure în Italia

Sursa: Yahoo!news

Face to face with history

                            Consiliul Nordic


                     Consilul Nordic (1952) şi Consiliul Nordic de Miniştri (1971) sunt foruri internaţionale de cooperare între ţările nordice.
           
           In 1946 miniştri de justiţie din Norvegia, Suedia şi Danemarca au decis organizarea unui comitet pentru cooperare inter-nordică.

           In februarie 1953 Consiliul Nordic a devenit realitate

In 1956 i s-a alăturat şi Finlanda.

           In 2009 Consiliul avea 87 de membri, aleşi dintre membrii parlamentelor naţionale, reflectând reprezentanţii partidelor în parlamente.  Fiecare delegaţie naţională are un secretariat propriu în parlamentul naţional.

           Sesiunea Consiliului se ţine o dată pe an - toamna, iar primăvara se ţine o sesiune tematică.

                      Sediul Consiliului se află la Copenhaga, Danemarca, preşedinte fiind Erkki Tuomioja.

           Membrii consiliului fiind: Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia.

           Membri asociaţi: Insulele Aaland, Insulele Feroe, Groenlanda.

 

Numele şi renumele vikingilor (II)

                           Aşadar, să ne "îmbarcăm" pe corabia normandă şi să pornim într-o primă călătorie imaginară prin istorie pe urmale vikingilor.

                           Un negustor arab, pe nume al-Tartushi din califatul Cordobei, pe la anul 950, a vizitat Hedeby (Danemarca) şi scrie în impresiile sale printre altele: "... se întâmplă des ca un copil nou născut să fie aruncat în mare pentru ca părinţii sa scape de grija creşterii lui." Iar mai departe citim "Nimic nu se poate  compara cu cântecele înspăimântătoare ale acestor oameni, care sunt mai urâte decât lătratul câinilor."

                         Iar Caesar, în însemnările referitoare la popoarele din nord, barbarii, scrie: "...furturile comise în afara graniţelor unui trib nu atrag după ele dezonoarea, ba, ceva mai mult, germanicii (vikingii - n.a.) pretind că aceste  furturi sunt un fel de exerciţii pentru tineret şi se practică pentru a înlătura trândăvia." (Op.cit.,VI, 23)

                       La vikingi legile variau de la un thing (comunitate gentilică, un mic parlament local) la altul. Interesant este şi faptul că, mult timp legile vikingilor n-au cunoscut pedepse corporale.


                       De la Tacitus aflăm despre cântecele de luptă şi dansurile  războinice: "Jocuri au numai un soi, care-i acelaşi în toate adunările lor: tineri în pielea goală saltă printre săbii şi framee (lance de luptă la popoarele germanice, de înălţimea unui om, cu vârful de forma unei frunze la laur, ascuţit şi tăios) gata să-i străpungă şi aceasta numai de bună plăcerea lor."

                       Vikingii erau oameni care trăiau lângă şi prin mare. Fără cunoştinţe solide de navigaţie, fără corăbiile lor specifice, uşoare şi iuţi, atacurile piratereşti ar fi fost imposibile. Insuşi numele sub care erau cunoscuţi, deşi însemna aventurier, prădător, are rădăcina în cuvântul vik (golfuleţ), erau deci "oamenii golfurilor". Corabia era adăpostul, prietenul firesc, cu ea pescuiau, puteau face negoţ, şi, chiar,  "comunicau" cu vecinii.

                      Surprinzător este la aceste triburi de barbari, sălbatici, temerari, aspri şi necruţători, că  îşi botezau corăbiile cu nume poetice chiar: "Buiestru înaripat", "Corbul vântului","Renul regelui mării", "Calul pornit pe cărarea pescăruşilor"...
                      Nota aceasta sentimentală explică legătura strânsă dintre corăbier şi corabie, corabia fiind refugiul, prietenul, salvatorul.

                     Cruzimea de care dădeau dovadă în luptă este una dintre etichetele puse de istorie asupra vikingilor. Indeosebi acelui tip de luptător numit bersekr, adică războinic furios, în daneză, care îşi provoca starea de furie cu o băutură cu efecte halucinogene. De multe ori, în rândul luptătorilor erau şi femei, numite "fecioare cu scuturi",  putem spune "gingaşe" frumuseţi nordice.
                     Berserkr, războinicul elitist, în traducere literară "cel în piele de urs", dezlănţuind în luptă o furie oarbă, imita prin cruzime comportamentul animalelor de pradă, mai ales al lupului.

                     Odhim, zeul suprem în mitologia scandinavă, este totodată şi zeul războiului, luptătorii vikingi bucurându-se de o soartă privilegiată după moarte. Moartea unui viking în luptă fiind socotită un act religios suprem, extatic.

                    Dacă în atribuirea de nume poetice corăbiilor se reflectă legătura dintre om şi corabia sa aproape însufleţită, nu acelaşi lucru se poate spune despre atribuirea numelor de botez. Spiritul războinic se manifestă, conform lui Emil Nack, şi în atribuirea numelor. De exemplu: gunt, hilt, wic (bătălie) se regăseşte în nume ca Gunther, Brunhild, Ludwig; bert, mar (strălucit, faimos) = în Adalbert, Waldemar; ar (acvilă) = în Arnold; ber, bern (urs) = în Berhard; wolf, wulf (lup) = în Wolfgang, Wulfila etc.

                In creaţia lor artistică n-au excelat (probabil luptele, pirateria le ocupa tot timpul ), deci creaţia artistică se limita la început doar la decorarea unor unelte şi a armelor şi într-un fel al corăbiilor. Dar şi aceste decoraţii aveau o simbolistică specifică, un anumit bestiar, cu elemente de furie, în plin atac, contorsionat de durere.
               O contribuţie modestă a anglo-saxonilor la arta Evului Mediu timpuriu sunt bisericile şi masivele cruci de piatră sculptate, distruse în majoritatea lor de invaziile daneze.
 
              Dar spre sfârşitul secolului XI, urmele vikingilor dispar, cu excepţia tărilor scandinave şi Islanda, după ce au scris un capitol important din anumite puncte de vedere, în istoria civilizaţiei şi culturii europene.

             Din vechile scrieri scandinave, numite saga, pline de fapte îngrozitoare, peste fire, cum spune Al. Odobescu, izvorăşte o energie surprinzător de mare, şi, uneori, regăsim gânduri şi sentimente nobile, încât suntem cuceriţi de farmecul lor.

Surse: alex despre Danemarca