Face to face with history

Incursiunile vikingilor în secolele VIII-X

                   In căutarea vikingilor (IV)

                





                    Ahmad ibn Fadlan (Ahmad ibn Fadlan ibn al-Abbas ibn Rasid ibn Hammad), unul dintre cei mai importanţi cărturari islamici, figură proeminentă a culturii arabe de la sfârşitul primului mileniu, descrie una din călătoriile sale în nordul Europei, ridicând un colţ al vălului ce acoperă societatea nordică din vremea aceea.

                   Funcţia de secretar al califului din Bagdad, al-Muqtadir, îi dă posibilitatea să cunoască prin călătoriile întreprinse între anii 921 -923 în ţinuturile slave din Rusia de astăzi, până în apropierea fluviului Volga călătorie pe care o va descrie amănunţit.
                  Iniţial, scopul expediţiei era unul diplomatic, acela de a răspândi Dreapta Credinţă în rândurile bulgarilor şi de a cere regelui străin un tribut anual în schimbul construirii unei moschei pe cheltuiala Bagdadului.

                 Călătoria va lua un alt aspect, după refuzul bulgarului şi după o iarnă grea ce l-a ţinut în apropierea acestuia.
                 Ambasadorul arab are astfel ocazia să cunoască în amănunt obiceiurile şi trăsăturile popoarelor puţin cunoscute la acea vreme: turci, slavi, baskiri, bulgari, kazari (populaţie originara din stepele asiatice).
                 Dar diplomatul arab avea să fie fascinat de o altă populaţie, necunoscută, numită  Rus sau Rusyyah, populaţie originară din Suedia, şi anume vikingii. Ruotsi este denumirea slavă a cuvântului finlandez prin care erau numiţi nordicii din estul Scandinaviei.

Vikingi danezi înaintea invadării Angliei

                Danezii au pus amprenta lor în insulele britanice şi de-a lungul coastelor maritime ale Europei.  Suedezii au  pătruns pe râurile ruseşti pe continent, ajungând la Constantinopol şi în Orient. Norvegienii au navigat cu mult curaj peste Atlantic pentru a obţine un cap de pod în America.


              In general, vikingii au beneficiat de o publicitate ostilă, provenită din mânăstiri, fiind perceputi ca oameni sălbatici, fără stare, prezenţi acolo unde nimeni nu se aşteaptă, prădători, cu atacuri surpriză ce nu puteau fi oprite de o putere omenească şi divizaţi de lupte intestine.

            Câţiva dintre regii (jarli) lor au susţinut loialitatea dincolo de porturile lor, dar fiecare trib avea propriul sau univers xenofob,  creat într-un cod de războinic.

           Teologia lor nu avea concepte absolute de bine sau rău, vitejia şi onoarea pe câmpul de luptă fiind cele mai mari virtuţi, iar   fecioare cu mişcări lascive,  numite valkyrii aruncau eroii morţi în Valhala.

             Principala îndeletnicire  fiind pescuitul si  comerţul, iar creştera vitelor si cultivarea pamântului era limitată. Cei mai puternici au câştigat avere în raidurile sezoniere în lungul coastelor din apropiere, jufuirea altora fiind un mod de viaţă fără mustrări de conştiinţă.




           Cum s-a reuşit cucerirea prin surprindere a insulelor britanice, atât de bine izolate natural?  Una din ipoteze ar fi asemănarea atacurilor vikinge cu noua tehnologie Bluetooth!

Face to face with history

Triburile germanice de nord în jurul anului 50

                                                 In căutarea vikingilor (III)



                      Triburile germanice stabilite încă din jurul anului 2000 î.e.n. în sudul Peninsulei Scandinave - odată cu marea migraţie indo-europeană - atestată de săpăturile arheologice, - au pătruns destul de brusc în conştiinţa contemporanilor lor.
                          Triburile s-au amestecat, schimbându-şi denumirile. La începutul erei noastre, în acea zonă, trăiau, dupa cum se menţionează în izvoarele scrise din secolele I - II:

                            - hordharii - strămoşii norvegienilor,
                            - suionii - strămoşii suedezilor,
                            - goetarii şi danii - strămoşii danezilor

toţi având o cultură şi o limbă asemănătoare.
                        Sub presiunea altor triburi, aceste trei ramuri ale germanilor de nord au părăsit sudul Mării Baltice şi s-au aşezat în ţinuturile scandinave.

                        Danii au ocupat insulele din Marea Baltică, după care au pătruns în Iutlanda.
                    Strămoşii norvegienilor, hordharii - au ocupat coasta de vest a peninsulei, iar  suionii au ocupat răsăritul peninsulei (secolele V - VI).

Laponia (portiunea colorata in rosu)

                       Aceste populaţii la rândul lor au împins spre nord triburile lapone, băştinaşe.

                       Din cercetările efectuate - săpăturile arheologice dovedesc că laponii au populat Scandinavia cu peste 10.000 de ani î.e.n. - având ca ocupaţie principală pescuitul şi cresterea renilor.

                       Laponia astăzi, regiune etnică şi culturală,  se află în nordul Europei şi ocupă un teritoriu aparţinând a patru state : Norvegia, Suedia, Finlanda şi Rusia, iar nivelul de independenţă oferit de aceste state diferă. Cea mai mare întindere a teritoriului lapon este la nord de Cercul Polar.

Face to face with history

                                In căutarea vikingilor (II)


                   Se zice că pe vikingi, oamenii din nord - hyperboreenii - îi iubeşti sau îi urăşti. 
                       Prin îndrăzneala lor, călătoriile vikingilor au căpătat semnificaţii de metaforă.
                       Despre lumea vikingilor - încă multă vreme vom avea surpriza de a descoperi noi şi noi mărturii, fiind mult timp o lume necunoscută.
                       Ce a influenţat triburile germanice de nord să se aşeze în aceste pământuri, aspre şi puţin primitoare?  Nu se ştie încă.
                       Danemarca, Norvegia şi Suedia - formau lumea vikingilor, ţinuturi considerate în legende ultima limită a uscatului, dincolo de care trăiau fiinţe ciudate din alte lumi.

                  O nouă imagine şi o altă opinie se cere în acest domeniu de cercetare. Tânăra generaţie se simte atrasă tot mai mult de existenţa lor, datorită episoadelor enigmatice şi exemplelor de victorii în lupta cu necunoscutul, datorită curajului şi tenacităţii  cu care au supus o natură aspră, de multe ori pe alte meleaguri, departe de casă.


                 Primul care ne-a oferit informaţii despre ţinuturile nordice a fost Pytheas, negustor grec din secolul IV.
                 In călătoriile sale a ajuns până dincolo de hotarele lumii cunoscute, unde a întâlnit un ţinut întunecat, acoperit de ceţuri umede şi grele, ţinut muntos, cu locuri triste şi misterioase.

                 In aceste ţinuturi corbii erau cele mai puternice zburătoare - motiv pentru care vikingii danezi le-au numit "păsările lui Odin" - zeul suprem scandinav.


               Condiţiile mai puţin prielnice de viaţă, precum asprimea climei au imprimat anumite caracteristici civilizaţiei vikinge.
               Natura neprielnică din aceste ţinuturi a creat multe piedici în existenţa triburilor, piedici depăşite cu tenacitate şi inteligenţă de oamenii nordului. Pădurile nesfârşite au oferit lemn pentru corăbii, devenind meşteri neîntrecuţi în construirea lor şi marinari iscusiţi.

Face to face with history

Peisaj scandinav

                          In căutarea vikingilor (I)





                   Navigatorii vikingi, invadatori comercianţi şi unii meşteşugari, au pornit din Scandinavia în secolul al VIII-lea, ducând cu ei obiceiurile şi credinţele lor păgâne din Golful St. Lawrence până la Marea Aral.

                      O forţă înfiorătoare mişca Norvegia, forţă ce părea palpabilă precum vântul, focul sau gheaţa. O poţi simţi când mergi de la Bergen pe un drum săpat în marginile stâncoase, spre fiordul Sogne. O poţi simţi mai ales primăvara, când pe câmpurile acoperite de plapuma albă, zăpada topită se transformă în curenţi torenţiali ce cad în cascade zdrenţuite în adâncul oceanului, iar apa pare să iasă afară ca şi cum gravitatea se întoarce şi se ridică.

                     In urmă cu o mie de ani, navele vikingilor au dus mărfuri şi colonişti spre vest în America, spre sud în Italia, spre est în Rusia.

                     Puterea scandinavă nu va mai fi niciodată la fel de mare. Cu timpul, expediţiile s-au diminuat iar scandinavii s-au unit cu Europa creştină, dar stilul lor de viaţă a continuat în unele părţi.

                    In Vestmannaeyliar islandezii sărbătoresc la mijlocul verii tot aşa precum sărbătoreau şi înaintaşii lor - cu foc, cântec şi multă băutură.

Face to face with history

                     Intoarcerea vikingilor



                   Zilele trecute în publicaţia Nordens Dag a apărut un interviu cu istoricul suedez Gunnar Wetterberg, preluat de PageF30, despre înfăptuirea uniunii scandinave până în 2030.

                   Gunnar Wetterberg consideră că acest acord de cooperare între ţările scandinave, semnat la Helsinki în 1962, va contribui la dezvoltarea celei mai puternice economii.

                   In această uniune Suedia se autoproclamă lider, Norvegia are bogăţii, Finlanda este mult tehnologizată iar Danemarca bine organizată în privinţa locurilor de muncă în criza financiară.

                   Si, uite aşa, apar din negura istoriei vikingii moderni. Se dovedeşte că "pericolul nordic" există, chiar şi după 1000 de ani, dorinţa de dominare, de cucerire, - trăsătură specifică, n-a dispărut.

                   In afara celor câteva argumente hotărâtoare amintite mai sus, se invocă alianţele/uniunile nordice cu regi comuni din istoria scandinavă:
          
                   Norvegia şi Suedia - în perioada : 1319 - 1364
                                                                          1814 - 1905


                  Norvegia şi Danemarca                : 1380 - 1814


                  Norvegia cu Danemarca şi Suedia: 1397 - 1523
                                                           
                  Suedia şi Danemarca                    : 1397 - 1523

                  Finlanda şi Suedia                         : 1249 - 1809


                  Islanda cu Norvegia şi Danemarca : 1262 - 1814

                  Islanda cu Danemarca                  :  1814 - 1944


Sursa acestor date este Enciclopedia norvegiana.


                 Toate cele 497 de comentarii la articol exprimă entuziasmul  cu care este vazută această uniune. Voi exemplifica doar câteva fragmente:

                       "uniunea este necesară deoarece toate ţările scandinave au patrimoniu cultural comun, istoric si umanist şi fundal creştin"


                       "uniune foarte naturală"


                       "versiune nord-europeană din/a UE"


                       "voi merge  fericit în mormânt într-o uniune nordică"

Tarile nordice

Surse: Nordens Dag;  PageF30;

Face to face with memories

                           De toate pentru toti



                    Aşa aş putea spune că sunt gândurile mele acum:  un iarmaroc. De câte ori am încercat să-mi ordonez gândurile, amintirile, ceva s-a-ntâmplat şi s-a rupt firul.

                   E ceva ce  mă preocupă de câteva zile: o stare, o nelinişte  pune stăpânire pe mine, şi puţin supărată, am răscolit biblioteca personală în speranţa unui moment salvator: ceva de citit, de recitit, dar ceva acţiune balsamică. Si, răsfoind,   cu gândul pe alte meleaguri, colectia revistei National Geografic, cum am mai spus, nu doream să mai scriu, să mai aud de vikingi, dar peste ei am dat într-un numar al colecţiei. Cu poze ... super caritabilis .Am început să citesc articolul,  ca să pot sintetiza ceva   - poate răsare vreo idee pe care s-o fructific. - Ei, dar câte nu mai sunt de rezolvat! Vikingii, să mai aştepte puţin!

                  Amintiri, gânduri răzleţe, luminoase sau mai puţin, dorinţe de primăvară, toate se grăbesc să mă cotropească. Un adevărat iarmaroc!

                  Un tânăr jurnalist scrie cu umor, pe net la rubrica "Colţul bărbatului" despre multele "off"-uri, dorinţe, frustări ale bărbaţilor.  Si când te gândeşti că toate celelalte "colţuri" rămase sunt ale femeilor, parcă îţi vine să le dai dreptate!

                   Adevărata distracţie este însă la comentarii! 

                   Comentariile articolelor de oriunde sunt de nedescris. E nevoie de multă tărie de caracter, umor bine dezvoltat şi multă răbdare şi înţelegere pentru natura umană.

                    S-ar părea că am găsit la tv un film bun de văzut, cu acţiune, cu suspans, fără scene lacrimogene şi cu actori buni. Aşa că, închei mica mea dizertaţie despre gândurile răzleţe în favoare unui film.

Iarmaroc

Face to face with memories

                                                    


                        Multe amintiri m-au învăluit astăzi. Cauza? Probabil Luna care s-a apropiat inacceptabil de mult de Pământul nostru străvechi.  Sau poate astenia de primăvară?

                           Doream să scriu ceva frumos,  de primăvara ca să zic aşa, dar, căutând în bibliotecă o carte de reportaje, pentru că renunţasem la scris, am găsit şi re-răsfoind colecţia revistei National Geografic, am descoperit un număr cu şi despre vikingi. Chiar dacă nu mai doream să scriu nimic despre aceşti vajnici luptători blonzi, frumoşi ca nişte zei, sălbatici şi cruzi ca hienele, n-am rezistat ispitei şi am început să citesc articolul. Multe lucruri ştiute deja, altele mai puţin.


                       Nu am starea sufletească necesară să traduc şi să scriu acum despre ei, dar peste câteva zile, când va trece şi efectul de Lună, sigur.


                      Articolele mele despre vikingi au supărat unele persoane, şi nu mai doresc să supăr pe nimeni.  Sigur e astenia de primăvară!

                          Ceea ce mă încântă la aspectul revistei National Geografic,pe lângă  articolele bine doccumentate, sunt fotografiile. Fotografiile sunt fenomenale!

                                           

Mostenirea vikingilor (II)

                                  Un alt exemplu ne arată că, din 158o, Portugalia reunită cu Spania  - putea invoca monopolul asupra tuturor mărilor şi pământurilor noi. Situaţie neadmisă de tânăra generaţie de comercianţi englezi şi olandezi,

drept pentru care, în aceste dispute se cere ajutor papei. Dar unul din nobilii englezi, William Cecil, viitor lord Burgheley, în contradicţie cu acţiunile piratereşti ale englezilor, încă din 1561, declara ambasadorului spaniol: "Papa nu are dreptul să împartă lumea, să dea şi să ia ţări după bunul său plac!"

                          Seria războaielor comerciale ale Angliei începute prin cel cu Spania, va continua cu numeroase conflicte armate cu Olanda şi apoi cu Franţa.
                          In secolul al XVI-lea Irlanda a cunoscut primul val de colonizare engleză, reluată puternic sub Henric al VIII-lea şi a reginei Elisabeta, susţinătoare a acţiunilor piratereşti.

Nava lui Sir Francis Drake

                        După această scurtă trecere în revistă a câtorva exemple ce ilustrează  "lipsa" vocaţiei engleze de expansiune, concluzia ce se desprinde este aceea că imperiul colonial britanic a debutat ca o întreprindere particulară, cu licenţă regală însă, de multe ori obţinută post factum.
                           Dar de unde vine această convingere a englezilor că le lipseşte vocaţia expansiunii? Se ştie doar că vikingii danezi au fost activi în special în insulele britanice şi în Europa de vest, Anglia şi Irlanda fiind destinaţia cea mai convenabila în incursiunile lor devastatoare. Primele lor colonii cuprindeau ţinutul numit Danelaw, regiune unde se aplica legea daneză protejată de războinici care erau şi colonişti, Irlanda şi Normandia. Moştenirea rămasă a fost grea.
                          După cum am mai scris, timp de 200 de ani vikingii din Danemarca au dominat istoria Angliei, atacându-i ţărmurile, călcându-i drumurile, schimbând peisajul şi limba. Povestea vikingilor este înfrumuseţată şi urâţită totodată.
                         Vorbind despre Anglia şi Danemarca în acelaşi timp, din anul 850 până în 1060, au făcut parte din aceeaşi lume nordică, iar relaţia cu Danemarca a dominat istoria Angliei în acea perioadă.
                          Cheia atacurilor şi a succeselor lor n-au fost canalele navigabile din Anglia, ci drumurile  romane. Fără aceste drumuri atacurile vikingilor ar fi fost imposibile. Drumurile romane - cea mai durabilă moştenire lăsată Britaniei.
                           Danezii au venit în număr foarte mare, migraţia lor depăşind chiar migraţia celor din Normandia.

                           Din studiul documentelor vremii, unii istorici au acceptat teoria "celor doi paşi" în migraţia danezilor în Anglia: ca războinici şi apoi în calitate de colonişti, apăraţi de forţe militare. Al doilea pas, cunoscut mai mult printr-o deducţie, ne arată cum numeroase nume de locuri şi nume de persoane, ca şi multe mărturii lingvistice susţin o colonizare majoră. Doar o migraţie puternică şi protejată de scuturile războinicilor poate fi explicaţia. Nici o altă forţă exterioară n-a putut influenţa limba engleză în măsura în care au făcut-o danezii.

                          Una din trăsăturile moştenite de englezi în urma căsătoriilor mixte este violenţa şi barbaria, apetitul pentru băutură ca şi o slabă "rezistenţă" la plăcerile carnale. Marea problemă a colonizării rămâne totuşi asimilarea lor de către culturile indigene.

                         Problema violenţei vikingilor, a spiritului lor aventurier, distructiv, adevărate surse de teroare, rămâne nerezolvată chiar dacă este un domeniu atractiv pentru mulţi istorici.
                        Studiul istoric al unor aspecte economice şi antropologice apărute în urma colonizării, a trecut în plan secund.

Navă comercială aparţinând Ligii Hanseatice

                        Privind din punct de vedere economic, chiar Liga Hanseatică, apărută în secolul al XII-lea ca o comunitate înfloritoare a oraşelor comerciale din Europa de nord a avut drept strămoşi  negustori vikingi.



                      Influenţa vikingilor asupra Angliei şi moştenirea lăsată a fost considerabil mai puternică decât am crede, cu toate formele şi aparenţele liberale de mai târziu.

Numele şi renumele vikingilor (II)

                           Aşadar, să ne "îmbarcăm" pe corabia normandă şi să pornim într-o primă călătorie imaginară prin istorie pe urmale vikingilor.

                           Un negustor arab, pe nume al-Tartushi din califatul Cordobei, pe la anul 950, a vizitat Hedeby (Danemarca) şi scrie în impresiile sale printre altele: "... se întâmplă des ca un copil nou născut să fie aruncat în mare pentru ca părinţii sa scape de grija creşterii lui." Iar mai departe citim "Nimic nu se poate  compara cu cântecele înspăimântătoare ale acestor oameni, care sunt mai urâte decât lătratul câinilor."

                         Iar Caesar, în însemnările referitoare la popoarele din nord, barbarii, scrie: "...furturile comise în afara graniţelor unui trib nu atrag după ele dezonoarea, ba, ceva mai mult, germanicii (vikingii - n.a.) pretind că aceste  furturi sunt un fel de exerciţii pentru tineret şi se practică pentru a înlătura trândăvia." (Op.cit.,VI, 23)

                       La vikingi legile variau de la un thing (comunitate gentilică, un mic parlament local) la altul. Interesant este şi faptul că, mult timp legile vikingilor n-au cunoscut pedepse corporale.


                       De la Tacitus aflăm despre cântecele de luptă şi dansurile  războinice: "Jocuri au numai un soi, care-i acelaşi în toate adunările lor: tineri în pielea goală saltă printre săbii şi framee (lance de luptă la popoarele germanice, de înălţimea unui om, cu vârful de forma unei frunze la laur, ascuţit şi tăios) gata să-i străpungă şi aceasta numai de bună plăcerea lor."

                       Vikingii erau oameni care trăiau lângă şi prin mare. Fără cunoştinţe solide de navigaţie, fără corăbiile lor specifice, uşoare şi iuţi, atacurile piratereşti ar fi fost imposibile. Insuşi numele sub care erau cunoscuţi, deşi însemna aventurier, prădător, are rădăcina în cuvântul vik (golfuleţ), erau deci "oamenii golfurilor". Corabia era adăpostul, prietenul firesc, cu ea pescuiau, puteau face negoţ, şi, chiar,  "comunicau" cu vecinii.

                      Surprinzător este la aceste triburi de barbari, sălbatici, temerari, aspri şi necruţători, că  îşi botezau corăbiile cu nume poetice chiar: "Buiestru înaripat", "Corbul vântului","Renul regelui mării", "Calul pornit pe cărarea pescăruşilor"...
                      Nota aceasta sentimentală explică legătura strânsă dintre corăbier şi corabie, corabia fiind refugiul, prietenul, salvatorul.

                     Cruzimea de care dădeau dovadă în luptă este una dintre etichetele puse de istorie asupra vikingilor. Indeosebi acelui tip de luptător numit bersekr, adică războinic furios, în daneză, care îşi provoca starea de furie cu o băutură cu efecte halucinogene. De multe ori, în rândul luptătorilor erau şi femei, numite "fecioare cu scuturi",  putem spune "gingaşe" frumuseţi nordice.
                     Berserkr, războinicul elitist, în traducere literară "cel în piele de urs", dezlănţuind în luptă o furie oarbă, imita prin cruzime comportamentul animalelor de pradă, mai ales al lupului.

                     Odhim, zeul suprem în mitologia scandinavă, este totodată şi zeul războiului, luptătorii vikingi bucurându-se de o soartă privilegiată după moarte. Moartea unui viking în luptă fiind socotită un act religios suprem, extatic.

                    Dacă în atribuirea de nume poetice corăbiilor se reflectă legătura dintre om şi corabia sa aproape însufleţită, nu acelaşi lucru se poate spune despre atribuirea numelor de botez. Spiritul războinic se manifestă, conform lui Emil Nack, şi în atribuirea numelor. De exemplu: gunt, hilt, wic (bătălie) se regăseşte în nume ca Gunther, Brunhild, Ludwig; bert, mar (strălucit, faimos) = în Adalbert, Waldemar; ar (acvilă) = în Arnold; ber, bern (urs) = în Berhard; wolf, wulf (lup) = în Wolfgang, Wulfila etc.

                In creaţia lor artistică n-au excelat (probabil luptele, pirateria le ocupa tot timpul ), deci creaţia artistică se limita la început doar la decorarea unor unelte şi a armelor şi într-un fel al corăbiilor. Dar şi aceste decoraţii aveau o simbolistică specifică, un anumit bestiar, cu elemente de furie, în plin atac, contorsionat de durere.
               O contribuţie modestă a anglo-saxonilor la arta Evului Mediu timpuriu sunt bisericile şi masivele cruci de piatră sculptate, distruse în majoritatea lor de invaziile daneze.
 
              Dar spre sfârşitul secolului XI, urmele vikingilor dispar, cu excepţia tărilor scandinave şi Islanda, după ce au scris un capitol important din anumite puncte de vedere, în istoria civilizaţiei şi culturii europene.

             Din vechile scrieri scandinave, numite saga, pline de fapte îngrozitoare, peste fire, cum spune Al. Odobescu, izvorăşte o energie surprinzător de mare, şi, uneori, regăsim gânduri şi sentimente nobile, încât suntem cuceriţi de farmecul lor.

Surse: alex despre Danemarca

Numele şi renumele vikingilor (I)

                            Vikingii au fost acei normanzi care, între secolele IX şi XI, s-au revărsat din Scandinavia ca un ultim val al marilor invazii germanice,şi care au dat o nouă şi uriaşă dimensiune propriei istorii.

                            In reconstituirea contactului vikingilor cu lumea exterioară, ca jefuitori, cuceritori, mercenari, chiar cruciaţi, Europa timpului respectiv i-a integrat în istoria continentului  iar "reabilitarea" vikingilor în mediul scandinav, ca simbol al forţelor virile şi atotcuceritoare, eroul nepăsător în faţa pericolelor,  aflat în lupta cu necunoscutul şi atras de misterul altor orizonturi - este deformată, arată prof. F.D. Logan.

                          Vechii germani, popor de vechi triburi indo-europene, formate din războinici patriarhali nomazi, s-au remarcat în Europa de nord î.e.n. pe la anii 600. Astfel, din triburile marelui grup al germanilor din nord s-au format actualii danezi, suedezi şi norvegieni.


                          Pentru cronicarii francezi, normanzi înseamnă "oamenii nordului" - nordmen. Veniţi din golfurile (wik) Norvegiei, au fost numiţi vikingi (vikingar) - nume care în izvoarele vremii se traducea "pirat". Uşor, uşor termenul de viking s-a răspândit şi asupra suedezilor din epoca respectiva, indiferent de îndeletnicirea lor, nu numai asupra norvegienilor şi danezilor.

                           Epoca vikingă a început în jurul anului 800 şi a fost asociată unei perioade de teroare şi piraterie a "oamenilor nordului".


                          Normanzii şi-au spus  din secolul IX  - vikingi - cuvânt provenit dintr-un substantiv feminin ce înseamnă expediţie războinică pe mare şi vikingr - substantiv masculin  ce înseamnă luptătorul plecat cu corabia la pradă - imagine definitorie rămasă în literatura ecleziastă si istorică a luptătorului viking crud şi păgân, sălbatic şi sângeros. Dar, încă din secolul VI, denumirea de normanzi se aplica  norvegienilor şi danezilor şi chiar irlandezilor, deoarece în limba şi cultura irlandeză se regăseşte această trimitere la "om al nordului" sau gall "străin", - într-o interpretare lărgită, putem spune acel străin ca om al nordului. 

Raid al norvegienilor în Irlanda

                        
                          Mult mai importante şi debutând prin incursiuni piratereşti, au fost acţiunile germanicilor situaţi între Iutlanda şi Rhin. Aceştia au fost juţii, angli şi saxonii.
                        Ieşirea neaşteptată a vikingilor din ţările lor la sfârşitul secolului  VIII şi începutul secolului IX, rămâne un mister. 

                         "Păzeşte-ne, Doamne, de sălbăticia oamenilor nordului!" expresie ce arată ostilitatea societăţilor vremii, ca un epitaf săpat în piatra lor de mormânt,  în faţa acestui pericol. Pericol vremelnic, totuşi, cu urmări majore. Asemenea ungurilor şi maurilor erau violenţi, având un spirit negativ şi distructiv. Fără teamă putem spune că, invadatorii vikingi n-au fost decât o forţă negativă, distructivă  civilizaţie neîmblânzită şi necizelată cu o puternică influenţă asupra multor popoare, a accelerat declinul civilizaţiei apusene în special.
                        


 Surse: alex despre Danemarca