De suflet...

                                            După sfatul unui teolog, Petru Valdo, francez, mare comerciant, căsătorit în Lyon, Franţa,cu copii şi o frumoasă avere, pentru a-şi salva sufletul, a renunţat la tot, o parte a averii sale a dat-o soţiei, a împărţit şi copiilor o parte, iar restul a dat-o săracilor.
                 

                   A plătit doi preoţi să-i traducă NT în franceză şi a citit Evanghelia în franceză tuturor celor ce vroiau să asculte. Această mişcare misionară a cuprins sudul Germaniei, sudul Franţei, nordul Italiei, Spania, Elveţia şi Boemia .

Stiaţi că...

                                                  In perioada creştinismului timpuriu, existau patru mari centre ale lumii de atunci:

                       Ierusalimul - fiind centrul religiei monoteiste;

                       Antiohia - fiind centrul culturii;

                       Alexandria - centrul ştiinţei;

                        Roma - centrul forţei.


                   In Răsărit, creştinismul a ajuns până în Persia şi India (prin refugiaţii evrei-creştini).

                  In Apus, creştinismul a ajuns până în Spania.

Pictură din Catedrala din Lugoj

                  In Nord, până în Britania.

"Mergând, învăţaţi toate neamurile" (Matei 28, 19) (III)

                   Sfântul Bonifaciu, recunoscut ca apostolul Germaniei, a fost educat în mânăstirea benedictină Exeter, Anglia, devenind călugăr benedictin. A făcut muncă de misionar in Germania, anul 7l9, distrugând idoli şi temple păgâne, pe ruinele cărora a ridicat biserici creştine.

                A fost arhiepiscop de Mainz, timp în care a fondat şi restaurat eparhii din Bavaria, Turingia şi Franconia.

                    Sfântului Bonifaciu îi datorăm obiceiul bradului de Crăciun. S-a întâmplat  să întâlnească în Saxonia un trib care avea drept zeu un stejar mare, numit Norse. Sfântul a luat un topor şi a tăiat stejarul şi stând pe trunchiul căzut a întrebat: "Cum stă zeul vostru? Vedeţi că Dumnezeul meu este mai puternic? Mergeţi acum şi cinstiţi-l, bucuraţi-vă, luaţi în casele voastre aceste crengi din copacul din care sunt construite  şi casele voastre (bradul), care înseamnă viaţă, după cum vedeţi el nu moare iarna." In urma celor întâmplate, au fost reacţii pro şi contra, totuşi câţiva s-au convertit la creştinism.

"Mergând, învăţaţi toate neamurile" (Matei 28, 19) (II)

                    Wulfila sau Ulfila (probabil "lup mic") - este cunoscut drept apostolul goţilor. Născut în Sadagoltina, lângă Parnas, a trăit între anii 310 (311) - 381 d.H.
                   Filostrog, sustine că Ulfila era din Capadocia, fiind contemporani, şi el tot din Capadocia.

Ulfila înconjurat de alfabetul gotic

                                       Elgin S. Moyer în "Who was Who in Church History", spune că părinţii lui au fost luaţi prizonieri de goţi în anul 246 şi aduşi în Goţia. Pe atunci Dacia Traiană cucerită de goţi se numea Goţia.
                    Alţi istorici susţin că ar fi fost got.
                    Stia 3 limbi: limba goţilor, latina si greaca. Dacă era din Capadocia, limba greacă era limba lui maternă.
                    Datorită erudiţiei sale, stă la Constantinopol 10 ani ca translator unde devine creştin.
Contactul cu Eusebiu de Nicomedia care ţinea învăţătura lui Arie l-a făcut pe Ulfila  creştin arian.
                   A tradus Sfânta Scriptură în limba gotică, omiţînd, după spusele lui Filostorgius, "Cartea Regilor" care îi putea inspira negativ pe goţii gata de război în orice moment. Pentru această traducere a creat un alfabet gotic pentru scriere. Fragmentele găsite sunt cunoscute drept "Codex Argenteus" şi sunt păstrate la Biblioteca Universităţii din Uppsala.                                                  

                                                  


                 Columba - apostolul Scoţiei.  Născut într-o familie de celţi la Donegul, Irlanda, în anul 521 d.H., s-a botezat şi cunoscînd Evanghelia a vestit-o.
                 A studiat în şcoala celtică iar în 551 a fost ordinat. Deşi provenind dintr-o familie nobilă era un om al postului şi rugăciunii.
                S-a refugiat pe insula Iona, lângă coasta vestică a Scoţiei împreună cu 12 adepţi pentru a lucra creştinarea picţilor Si a scoţienilor. A clădit o mânăstire cu chilii pentru fiecare călugăr după modelul celtic.
                A înfiinţat o şcoală misionară, evanghelizînd Scoţia şi Hebridele.


              Patrick - apostolul Irlandei.  Fiu al unui centurion roman, mama bretonă, născut, după unii, în 385 d.H. în Bonavem Taberniae, Scoţia. Tatăl său, Calpurnius, bun creştin şi diacon în biserica locală.
             La 16 ani a fost luat de barbari şi dus în Irlanda. Probabil văndut ca sclav a fost pus sa păzească vitele la Slenis.
             A umplut Irlanda de biserici creştine şi de şcoli. In şcoli el a introdus alfabetul latin. Chiar şi asupra legilor ţării Patrick a pus amprenta Bibliei, în mod deosebit asupra sclaviei şi a taxării săracilor.
             Influenţa sa s-a extins pînă în Franţa şi Elveţia.

"Mergând, învăţaţi toate neamurile" (Matei 28, 19) (I)

             O scurtă privire aruncată înapoi peste veacuri, asupra primelor comunităţi care îmbrăţişau viaţa întru Hristos, pentru reconstituirea traiectoriilor vieţilor unor misionari creştini, a unor personalităţi mistice, este un act de cinstire a tuturor misionarilor creştini.

            Fără a relata întâmplări cu tâlc din viaţa preoţilor misionari, ecouri din Pateric şi din vieţile sfinţilor şi fără a parafraza Faptele Apostolilor, am ales câteva destine legate între ele doar prin chemarea divină.


            Nici un text nu caracterizează mai bine lucrarea înfăptuită de apostoli la începuturile creştinismului ca acela din Evanghelia după Matei: "Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh."

          Termenul de apostol derivă de la un vechi verb foarte  
obişnuit apostello, "a trimite", dar în limba greacă folosită în 
afara cercurilor creştine, după Herodotus în sec.V î.d.H., există foarte puţine cazuri în care termenul să însemne "persoană trimisă", şi în general înseamnă "flotă" sau, uneori "amiral". Sensul de  "trimis, mesager" se poate să fi supravieţuit în limbajul poporului. Câteva cazuri izolate din Septuaginta şi Josephus sugerează că acesta este sensul recunoscut în cercurile evreieşti. Totuşi, numai odată cu literatura creştină ajunge să se încetăţenească acest sens. In NT este folosit cu referire la Iisus, ca trimisul lui Dumnezeu, cu referire la cei trimişi de Dumnezeu să predice poporului Israel şi cu privire la cei trimişi de biserici. Intrucât apostello pare să însemne "a trimite cu un anumit scop" şi se subînţelege că Iisus Hristos este Cel care dă acea însărcinare.
 
        Funcţia primară a apostolilor a fost să depună mărturie despre Hristos, despre învierea Lui care i-a făcut să fie martori buni mergând dintr-un loc în altul.
      Apostolii reprezintă exemplul unui devotament deplin faţă de înalta cauză a slujirii lui Dumnezeu, de multe ori dusă până la sacrificiul suprem.
                                              
                                               *               *              *
                     Nu pot să nu încep această prezentare scurtă cu câţiva dintre cei 12 apostoli.
                      Astfel,  Apostolul Pavel a misionat în Asia Mică, Cipru, Macedonia Grecia, Roma şi se pare, chiar, Spania.


                      Barnaba a însoţit pe apostolul Pavel în prima călătorie în Cipru şi în Asia Mică, iar în a doua călătorie a însoţit pe Marcu din nou în Cipru.

                     Apostolul Bartolomeu sau Natanael a misionat în părţile răsăritene: Persia, Mesopotamia apoi a mers în Egipt, după care a revenit în părţile răsăritene,în Armenia.

                    Apostolul Andrei a misionat în Sciţia (dupa relatările istoricului Eusebiu).
                    Epifaniu, călugăr din vremea luptelor iconoclastice (775 - 842 d.H.), a scris o istorie a vieţii Apostolului Andrei, după datele altor autori dinaintea lui. El spune că Apostolul Andrei a făcut trei călătorii misionare în nord. Fiecare călătorie o începea de la Ierusalim, unde se întorcea iarăşi pentru sărbătorirea Paştilor.
                   Prima călătorie a făcut-o în tovărăşia lui Matia, apostol ales în locul lui Iuda şi că ar fi ajuns prin Pont, Capadocia şi Sciţia (Dobrogea, Muntenia şi Basarabia).
                   In călătoria a doua l-a avut tovarăş pe apostolul Ioan până la Efes. Acolo Apostolul Andrei ar fi avut o vedenie în care Domnul i-a zis : "Mergi în Bitinia, că pe tine te aşteaptă încă Sciţia." A ajuns la Odisopol (Varna) unde a lăsat pe Apion - ucenic, iar el a mers mai departe.

Imagine cu apostolul Ioan

"Intr-o cupă de şampanie" (III)

                     Cel mai adesea, butelia de vin spumant are darul de a sublinia un moment sărbătoresc.Există unele măsuri protocolare ce se recomandă a fi respectate pentru buna reuşită a momentului.In funcţie de  anotimp şi de ora mesei, se va îmbrăca un costum care poate fi de culoare mai deschisă la prânz şi în orice caz de culoare închisă seara (gri-fier, bleumarin etc.) Bărbaţii îmbracă întotdeauna o cămaşă albă, cu pantofi şi ciorapi asortaţi. De asemenea, mare grijă ca între ciorapi şi cravată să nu fie un contrast puternic.
La o masa de prânz, femeile vor îmbrăca o rochie simplă de zi, potrivită vârstei şi culorii, iar la o masă de seară  este de preferat o rochie de mătase sau lână, mai închisă, cu o croială simplă. Rochia de seară, de obicei mai lungă, dintr-un material mai greu, nu se poartă decât atunci când bărbatul este îmbrăcat în costum de seara, smoching sau frac.
                Marii maeştri în arta culinara din lume au căutat şi au reuşit să creeze cele mai rafinate şi complete reţete, unde şampania a avut un rol important. De aceea este necesar a se face o bună asociere între tipurile de vinuri spumante şi anumite mâncăruri.
              Spumantele de tipul brut sau sec, albe sau rose vor fi servite la începutul mesei, odată cu aperitivele. In unele cazuri se poate servi în continuare acelasi tip de vin ca unică băutura.
             Spumantele de tipul demisec, albe sau rose, ce au un conţinut mai ridicat de zahăr, se servesc de obicei spre sfârşitul mesei. Spumantele de tipul demidulce şi dulce, acompaniază obligatoriu desertul (prăjituri, torturi, cozonac).
            Dacă la aceeaşi masă se servesc spumante albe şi roşii cu acelaşi conţinut de zahăr, se va servi întâi vinul alb si dupa aceea cel roze, acesta din urmă fiind mai plin, mai extractiv. De asemenea, se va servi la început vinul spumant mai tânăr, urmat în ordinea vechimii, de celelalte. Binenţeles, dacă este acelaşi tip de vin dar din ani diferiţi.
          Inainte de deschidera buteliei de vin, conţinutul ei trebuie răcit. Vinul spumant se serveşte la anumite temperaturi în funcţie de calitatea acestuia. Astfel, "champagne" se serveşte la temperatura de 6-9 grade C, iar vinurile obţinute după metoda "Champenoise" se servesc la  o temperatură de 4-6 grade.
Vinurile spumante obişnuite se servesc la temperatura de 2-4 grade. Buteliile se răcesc într-o frapieră în care se găseşte apă şi gheaţă în suspensie.
        Obicei încetăţenit, dar impropriu, trebuind a fi exclus, este acela de a servi vin spumant frapat (răcit brusc) în gheaţă (congelator). Obiceiul duce la pierderea  sau diminuarea calităţilor acestei minunate băuturi.
       Umplerea paharelor se face cu grijă pentru a forma "un guleraş" de spumă. Nu se recomandă agitare vinului din pahar. De asemenea, nu se recomandă folosirea cuburilor de gheaţa în pahar.
       Toastul, de obicei se rosteşte la sfârşit, la desert.
       Ce nu se recomandă a se face cu spumantele:

•   Nu lăsaţi vinul spumant timp îndelungat în frigider!
•   Nu puneţi niciodată butelia în congelator!
•   Nu răsuciţi dopul de plută!
•   Nu puneţi cuburi de gheaţă în pahare!

•   Nu agitaţi  vinul spumant în pahare!

Orient şi Occident

                      In simbolistica celor patru puncte cardinale, estul este locul soarelui-răsare, al luminii biruitoare ce se naşte din întunericul nopţii şi al speranţei.
                     Egiptenii, perşii din trecut, aidoma creştinilor din zilele noastre, îşi îndreptau faţa către răsărit în timpul rugăciunii. Această orientare o au şi bisericile creştine.
                 In Orient se situează Paradisul terestru. Orientul desemnează aurora şi posedă sensul de obârşie, de trezire, de iluminare spirituală şi de revelaţie mistică. E un orizont plin de sacralitate.
                  Pentru Lactanţiu, unul din primii scriitori şi apologeţi creştini, răsăritul are un raport direct cu Dumnezeu, care este adevăratul început al luminii, soarele spiritual şi nevăzut ce-i luminează pe oameni si-i conduce spre viaţa fără de moarte (apud Bâcikov, 1984).
                  Estul se asociază primăverii şi oricărei reînnoirii spirituale, fizice sau sociale. 

Primăvara

                 Este şi direcţia preferată şi mult cultivată în satul tradiţional românesc: "Când faci cruce, când te rogi, stai cu faţa la răsărit. De clădeşti o casă, s-o faci tot cu faţa la răsărit. Are putere, că de-acolo vine lumina." (E.Bernea, 1985)

                                      *                *                 *               Occidentul (apusul, vestul) se opune orientului, fiind un membru marcat negativ al acestei opoziţii. Este locul unde apune soarele, fiind asociat, la majoritatea popoarelor lumii, cu tărâmul morţii. In diferite mitologii, unde cele patru puncte cardinale sunt date în stăpânirea unui zeu, păzitorii apusului sunt divinităţile morţii şi distrugerii (Rudra - la vechii indieni, Amentet, Hator sau Seth - la egipteni etc.)

Toamna

              Occidentul corespunde serii şi nopţii, iar în simbolistica anotimpurilor corespunde toamnei.
              Lumina ce se naşte la răsărit (ex oriente lux) este întotdeauna pregătită, revigorată în apus (la azteci e groapa "pământului roşu", unde sunt depozitate  şi rezervele de ploaie).
             In contextul civilizaţiei contemporane, Occidentul este perceput ca  arhetipul "lumii libere", dar simbolismul ce continuă să planeze asupra sa şi în memoria multor popoare, este locul dezmăţului persoanei, a exacerbării materiale în dauna celor spirituale.
                 Dacă Orientul este adesea opus Occidentului ca spiritualitate opusă materialismului, aceasta are drept cauză tendinţele reale, dar deloc exclusive, care, în vremea noastră, devin mai mult teoretice decăt efective, datorită tendinţei de occidentalizare a elitelor orientale. Totuşi simbolul rămâne. Principala cauză a acestui dualism este că soarele răsare la est şi apune la vest.
                Occidentul se referă la trup, iar Orientul la Sufletul universal. Occidentul, la materie, Orientul, la formă. Occident-Orient, este dualitatea vieţii şi morţii, a contemplării, a meditaţiei şi acţiunii.

Stiaţi că...

                   In drumul său spre masa festivă era greu ca şampania să nu-şi găsească locul şi în bucătărie.  Sampania însăşi , pentru a fi savurată trebuie asociată cu anumite feluri de mâncare. S-a constatat ca alimentele care au cea mai mare afinitate cu şampania sunt crustaceele şi scoicile, în special, stridiile.

                   Ca o curiozitate, voi prezenta, în continuare, câteva reţete ale vremii date de Massialot, celebru bucătar şi gastronom francez din vremea regelui Ludovic al XV-lea, autor al lucrării "Bucătarul regal şi burghez", lucrare apărută în 1712.    

                    Stridii cu şampanie (pentru 6 persoane)

4 duzini de stridii, 3 gălbenuşuri crude, 6 linguri de smântână proaspătă, sare, piper şi o jumătate de butelie de şampanie

Se desfac stridiile şi se detaşează carnea de cochilie. Se pun într-un recipient, lăsându-le să fiarbă în zeama lor. Se adaugă şampanie, se lasă 3 minute la foc mic, apoi se scot pe un şervet curat, se îndepărtează pieliţa stridiilor şi se pun înapoi în cochilii lor bine spălate şi uscate între timp. Se leagă un sos din gălbenuşuri şi smântână şi apoi se potriveşte de gust. Se adaugă sare, piper şi se aşează puţin sos peste fiecare stridie. Se dau la cuptor, pentru a prinde culoare. Se servesc cu pâine neagră.

                   Langustă cu şampanie (pentru 4 persoane)

2 languste vii (cca 800 g), 200 g ciuperci de Paris, 200 g jambon slab, 150 g ceapă de Ascalon, 40 g făină, 250 g smântână proaspătă, piper roşu de Cayenne, sare şi piper, 1 dl ulei, o sticlă de şampanie (ceapa Ascalon, plantă comestibilă înrudită cu ceapa, serveşte drept condiment)

Se taie langustele felii şi se pun într-un vas de pământ, se taie foarte mărunt ciupercile, jambonul şi ceapa. Se presară sare, piper negru şi puţin piper roşu. Se amestecă totul cu trei sferturi de butelie de şampanie. Se lasă să se marineze o jumătate de oră, apoi se scurge zeama şi se prăjesc langustele în ulei la un foc bun.  Când sunt rumenite, se îngroasă sosul cu făină şi se adaugă restul de şampanie din butelie. După 20 minute de fiert la foc mic, se potriveşte de gust şi se leagă sosul, cu smântână proaspătă.


                 Homari (a l'italienne)

    Homarilor fierţi li se scoate carnea de pe abdomen şi de pe picioare şi se taie felii. Se pun într-o cratită: unt, o ceapă tăiată, mărar, pătrunjel tocat, trufe şi ciuperci; se lasă să se înmoaie la foc, apoi se adaugă feliile de homari şi un pahar de şampanie. Se amestecă cu sare, piper, cimbru, usturoi etc. şi se lasă sa fiarbă la foc mic. Se leagă sosul cu puţină făină, ulei şi lămâie, se serveşte fierbinte.

                                    *               *               *


                Peştii s-au asociat de asemenea, cu sosuri preparate cu vin spumant. Iată o reţetă de dinainte de primul război mondial, din lucrarea "Supeurile Curţii" de Menon, apăruta în anul 1755.


                Limbă de mare

 Se aşează peştele tăiat felii într-o tavă unsă cu unt, se adaugă un pahar de şampanie, stafide negre, usturoi, sare şi piper, lămâie. Se lasă la foc mic. După ce s-a răcit (răcirea sa fie rapidă), se garniseşte cu trufe şi alte ciuperci.

  Dupa ce Napoleon s-a proclamat împărat, marele bucătar Careme, autor al mai multor lucrări de gastronomie,  a lansat o reţetă "Somon împărătesc", în care peştele se prepara cu şampanie şi se garnisea cu trufe şi limbă de mare, fierte tot în şampanie. Din aceeaşi categorie face parte şi reţeta Somon înăbuşit cu şampanie (pentru 6 persoane)

2 kg somon, o ceapă, un morcov, verdeaţă, 75 g unt, 4 dl smântână proaspătă, 200 g slănină, piper, sare, o butelie de şampanie

Se desprinde pielea somonului, se taie slănina feliuţe şi se împănează. Se pune peştele într-un vas cu şampanie, apoi 5 păhărele de apă, morcovul, ceapa, verdeaţa şi 25 g unt. Se acoperă cu hârtie de staniol până începe să fiarbă, apoi se dă la cuptor 40-50 minute, stropindu-se din când în când cu sos. După ce a fost reintrodus în piele, somonul se aşează pe un platou la căldură, lângă cuptor. Pentru sos se lasă zeama în care a fiert peştele, se adaugă smântâna şi se scade iarăşi până se obţine un sos onctuos (uleios) căruia luat de pe foc, i se adaugă restul de unt. Se stropeşte uşor somonul cu acest sos şi se pune restul de sos în sosieră.

               Somon umplut

Se curăţa somonul de piele cu atenţie, sa rămână cât mai întreagă, se scoate carnea de pe şira spinării, se toacă (taie ) felii subţiri, alături de alte feluri de peşti (crap, ştiucă, limba de mare), jambon fiert, limbă de viţel, creier, trufe şi ciuperci. Se toacă şi se amestecă cu cuburi mici de slănină şi uger de vacă. Se adaugă sare, piper, mărar, pătrunjel, cimbru, foi de dafin, 3-4 gălbenuşuri, o jumătate de butelie de şampanie, zeama de la o lămâie şi albuşurile spumă. Se amestecă totul si se umple pielea somonului, se coase cu atenţie peste carcasa osoasă, se înfăşoară într-un şervet subţire tapetat cu şuviţe de slănină. Se dă la cuptor, se serveşte fierbinte.


         Aceste reţete de acum 200 de ani fiind foarte costisitoare, chiar şi pentru contemporanii respectivilor gastronomi, nu numai pentru gospodinele din zilele noastre, se spune  că regele Prusiei, Frederic al II-lea, om foarte econom, când a aflat că minunata friptură de porc ce i-a fost servită era preparată cu şampanie, a exclamat: "Cu şampanie! Nu sunt destul de bogat  sa plătesc sosul!"


         Menţionăm, de asemenea, o excelentă friptură tipică regiunii Champagne, din Franţa perioadei de după primul război:

          Friptură cu sos

Se pun într-o cratita câteva felii de carne de viţel. Apoi se ia o pulpă de porc, se înlătură grăsimea, se taie în felii care se pun în aceeaşi cratiţă cu multă ceapă. Se prăjeşte totul pe foc mic. Feliile de carne se întorc din când în când pentru a se rumeni pe ambele părţi. Separat se face sosul, amestecând cu o lingură de lemn, în cratiţa din care s-a scos mai întâi friptura. Pentru sos, se adaugă unt, făină, usturoi, cimbru, sare, felii de lămâie, piper şi alte  arome.  Se mai pune puţină supă şi câteva pahare de şampanie. Se degresează sosul şi se întroduc iar bucăţile de carne. Când este gata se scoate carnea şi se strecoară sosul printr-o sită de mătase. Sosul se serveşte separat, binenţeles foarte fierbinte, ca şi carnea.

 

 Bucătăria italiană a asociat şi orezul cu şampania, în mâncarea Risotto cu şampanie.

 Marele gastronom canadian Gerard Delage se întreba dacă nu-i "indecent a risipi acest excelent vin la bucătărie ", ţinând cont de preţul său. Dar  un alt mare gastronom, Simon Arbellot i-a răspuns: "Ca şi croitoria de lux, bucătăria  de lux, elegantă şi rafinată, presupune o vrajă."

Această băutura fină serveşte şi la prepararea unor savuroase deserturi.

        Jeleuri cu şampanie

Astăzi se mai obisnuiesc doar în Anglia , dar la începutul secolului trecut erau în mare vogă în toată Europa.


       Fragi cu şampanie

Peste fragi se toarnă suc de portocale, se presară coajă de portocale, zahăr, apoi şampanie. Se pune torul la rece.

Pe vremea împăratului Napoleon, marchizul Cussy a asociat frişca cu fragii şi cu şampania.

Dar şi alte fructe se pot asocia cu şampanie:

Pepene cu şampanie
Se taie cuburi un pepene galben, se presară zahăr pudră (250 g), se stropeşte cu şampanie (1/2 l) şi se pune la rece o oră.

Nu voi încheia această prezentare făra a da reţeta vestiţilor biscuiţi de Reims, care se consumă la şampanie.

              Biscuiţi de Reims

Cuptorul unde urmează a fi copţi trebuie încălzit cu lemne, căci acestea dau o căldură încărcata de arome, moderată şi uşor umedă. Ouăle trebuie să fie foarte proaspete. Albuşurile se separă de gălbenuşuri. Nu se foloseşte zahăr vanilat, numai batoane de vanilie. Sunt două feluri de biscuiţi de Reims: biscuiţi albi nevanilaţi, care sunt mai căutaţi şi, biscuiţi roz, vanilaţi.

Preparare: se amestecă vanilia cu zahărul, se adaugă albuşurile bătute spumă, apoi se pune făină de grâu extra (în cantitate mai mică decât zahărul); amestecul se face manual cu spatula de lemn în cazane de aramă. Amestecul cu maşina sau spatula metalică este interzis. Urmează punerea compoziţiei în forme şi glasarea cu zahăr special de glazură. Coacerea cuprinde trei faze: prima constă în faptul ca formele sunt aşezate în cuptor, apoi în faza adoua se scot şi se aşează tot în cuptor, dar pe scânduri de lemn ca sa nu se ardă pe fund în timp ce se coc pe deasupra; în ultima fază se aşează tot în formele lor într-o etuva pentru frăgezire.

"Intr-o cupă de şampanie" (II)

Voltaire

             Voltaire, de exemplu,într-una din satirele sale, Le Mondaine (Mondenul), il asemuieşte cu firea francezului: "De ce vin frais, l'ecume petillante, de nos Francais est l'image brillante", adică "Spuma scânteietoare a acelui vin de prospeţime este imaginea strălucitoare a francezilor noştri."                     Dar nu numai francezii elogiau această băutură, Goethe vorbeşte despre ea în "Wilhelm Meister", Schiller în "Oda bucuriei", Lev Nicolaievici Tolstoi în "Război şi pace", Puşkin în "Evgheni Oneghin", aşeaza pe masă "binecuvântata butelie frapată". In Anglia, Edward Barry o remarcă încă anterior Revoluţiei franceze de la 1789, Byron în "Don Juan", irlandezul G.B.Shaw, chiar şi E. Hemingway, deşi  peregrinările salel-ar fi putut obişnui cu rom, tequilla şi whysky, a dedicat şampaniei elogii în scrierile sale.
              Bautură plină de vervă, stârnea la rândul ei verva, incita convivii la replici spirituale, crea bună dispoziţie.
              Literatura franceză a făcut din şampanie unul dintre "eroii" săi preferaţi, creind o imagine şi mai completă a "popularităţii" de care s-ă bucurat şi se mai bucură înca printre oamenii de litere şi nu numai.
             Efectul sau euforic a stimulat atât pe maeştri scrisului căt şi pe cei ai şevaletului, devenind unul din subiectele preferate ale marilor pictori.

Prânz cu jambon de N. Lancret

             Astfel, lucrarea "Prânz cu jambon" din 1735 a lui N. Lancret este doar una din pânzele celebre ale secolului XVIII. Sau "Un supeu la prinţul de Conti", tablou pictat de M. Barthlemy în 1766, admirabil prin compoziţia sa.            "Un bar la Folies-Bergere" a lui E. Manet, reprezintă cel mai bine faima şampaniei în veacul XIX, iar P. Cezanne pictează şi el pe lângă alte naturi moarte "Scaun, sticlă şi mere" aşezând butelia de şampanie lânga un măr.
              Chiar şi Toulouse-Lautrec, consumator de absint, a dat şampaniei un loc de frunte în pânzele sale, iar S. Braque în "Natură moartă cubistă cu pahar şi sticlă" mărturiseşte astfel admiraţia pentru şampanie.

Eduard Manet şi una din picturile sale        

Jules Cheret, cunoscut ca autor de afişe realizează în 1905 "La Dejeuner sur l'herbe", replică, cu şampanie a celebrului tabou a lui E. Manet. Philippe Noyer realizeaza în 1974 un tablou ce aduce în prim plan şampania.

"Intr-o cupă de şampanie" *) (I)

Fiind invitată la o aniversare am fost martora unor discuţii despre fabricarea unui vin şampanizat cu ajutorul boabelor de orez.  Intrigată de "ştiinţa" interlocutorilor despre fabricarea vinurilor, am strâns material pentru informarea lor şi a altora. 


                     De la culesul strugurilor şi pînă la sărbătorirea vinului, omul a aşezat zile şi nopţi de trudă, aşteptare şi bucurie.
                                  Istoria vinurilor, a vinurilor spumate în special, are o vechime mai mare de patru secole, în comparaţie cu istoria milenară a vinurilor, cele patru secole şi jumătate nu înseamnă prea mult.                                 Cele 28.000 ha de plantaţii de viţă de vie, o suprafaţă aproape egală  cu

suprafaţa Parisului şi a cartierelor sale mărginaşe, celebrele "banlieux", reprezintă 2,9% din zonele viticole ale Franţei. Aşadar, aceste aproape trei procente fac din Champagne cea mai vestită regiune a spumantelor din lume, provincie situată în nord-estul Franţei. Intr-adevăr, vinul  produs aici, atît de sugestiv, a transformat numele provinciei într-un substantiv comun. Etimologic, provincia Champagne ilustrează alte caracteristici decât cultura viţei de vie. Adevăratul loc de naştere al şampaniei nu e ... Champagne.
Atestată documentar incă din 1544, într-o mică localitate din sudul Franţei, la Limoux, aproape de Carcassonne, s-a obţinut o băutură scânteietoare ce avea să cucerească lumea.
          Provincia Champagne îşi trage numele din latinescul campania - câmpie, azi Campagna in Italia, având terenuri întinse cultivate cu cereale şi păduri, alături de plantaţiile de vii, cunoscute încă din vremea galilor.
            In rocile calcaroase din Sezanne s-au descoperit frunze fosile de viţă asemănătoare cu via americană. Istoricul Paul Peltier arată intr-una din scrierile sale că, "dealurile Marnei erau acoperite de vii, a căror cultură a fost dezvoltată de legiunile lui Iulius Cezar."
           O alta mărturie ne dezvăluie că in anul 92 î.H. împăratul Domiţian a decis, potrivit lui Suetonius, distrugerea viilor din Galia. Măsura a fost determinată de două motive: protejarea Italiei, ţară viticolă, nu cerealieră, împăratul preferînd să importe grâu nu vin, şi pe de altă parte, ispita vinului micşora capacitatea de luptă a soldaţilor.
          Din raţiuni asemănătoare şi regele Burebista a procedat la fel, sfătuit de Deceneu, după cum explică istoricul Strabon (ridicarea dacilor s-a făcut prin "exerciţii, ascultare de porunci şi abţinere de la vin.")
                                                         *             *             *

           Cultura viţei de vie de pe întinsul provinciei nu înseamnă, încă, şi şampanie. Exista e drept, o particularitate doar în zona viticolă cuprinsă între Reims, la nord şi Ay şi Epernay, la sud, unde vinul "fierbea" primăvara, drept pentru care ţăranii l-au numit "vinul dracului".
              Cercetările au arătat că s-ar datora influenţei lunii sau că ar fi în legătură cu seva primăvăratică. O parte din zahărul strugurelui se conservă după prima fermentaţie şi la venirea primăverii determină o nouă fermentare. Folosindu-se de această caracteristică, ţăranii viticultori din Limaux au produs încă din 1544 (dată atestată documentar) un vin spumos, apreciat chiar de Francisc I.

              Iata cum documentele vremii arată că vinul spumant (şampania) nu s-a născut în Champagne, ci în Limoux, zonă viticolă din sudul Franţei, departamentul l'Aude, nu departe de Carcassonne, unde se produce un vin spumant numit "Blanquette de Limoux".

                                                           *                *                *

               
              Dar în preajma anului 1670,  s-a fabricat şi în regiunea Champagne vinul spumant, creatorul lui fiind chelarul mânăstirii benedictine Hautvillers, pe numele său  Dom Pierrre Perignon.               Gazeta "Mercure de France" în numărul din noiembrie 1727, îl descrie : "Acest canonic ce ar părea pentru unii gourmet (un rafinat degustător), nu bea niciodată vin şi trăia aproape numai cu lactate şi fructe."
               La producerea şampaniei au concurat şi alţi factori, de exemplu... dopul. Dom Perignon a avut ideea înlocuirii vechilor cepuri de lemn cu dopuri de plută. Iar modelul buteliei cu sticla groasă şi gâtul lung a fost brevetat de englezii Henry Holden şi John Colenet în 1662.

              Pe măsura trecerii timpului, oraşul Reims câştigă în importanţă: episcopia din Reims deţinea cele mai întinse terenuri viticole din zonă, expediind încă din secolul IX la distanţe mari, vinuri clerului şi consilierilor regali.
              Oraşul Troyes se impune acum ca un mare târg comercial. Bâlciurile din Champagne devin cunoscute în multe părţi ale lumii.
              Vinul de Ay, numit "vinus Dei" (vinul Domnului) devine din această perioadă băutura oficială a regilor, prinţilor şi seniorilor.
                                   

Henric al IV-lea

Stiati ca...

                    
                                 Vinul, ca simbol al cunoaşterii şi iniţierii


                                 La toate popoarele, cele care au cunoscut viticultura, vinul este asociat  sângelui, - Sf. Bernard, vedea în vin doar teamă şi putere  - şi folosit în rituri sacre.
                                  In VT găsim mărturii ca, de exemplu, la evrei, viticultura ocupa un loc important.  Colectat în saci de piele sau vase de lut îngropate în pământ, vinul  era servit doar la marile sărbători, ca o ofrandă adusă strămoşilor.

                                  In Taina împărtăşaniei creştine vinul devine simbolul sângelui Mântuitorului.
                                  
                                  Considerat a fi o băutură de origine celestă, cu caracteristici masculine, vinului i se atribuie o putere fecundantă şi transformatoare.
                                  
                                   In cultul lui Dionysos (Bacchus) este simbolul imortalităţii şi al veşnicei tinereţi. Patroni ai viţei de vie şi ai vinului sunt divinităţile păgâne şi sfinţii cei mai respectaţi din panteonul unor popoare. Osiris, la egipteni se consideră a fi fost zeul care i-a învăţat să cultive grâu şi viţă de vie.

                                La noi, patroni ai viţei de vie sunt consideraţi Sf. Gheorghe (23 aprilie, când se fac rugăciuni la vii şi pivniţe) şi Sf. Trif, zis şi Trif Nebunul, celebrat la 1 februarie.

                               Originea vinului şi viţei de vie este legată de sângele scurs din rana Mântuitorului, cf. T. Pamfilie în "Sărbătorile de toamnă", M. Eliade în "Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie". 

                               Unii cercetători consideră religia bahică ca o înlocuire a unei religii mai vechi, bazată pe incantaţie sau vraja cuvântului (Tr. Herseni, "Forme străvechi").Aşa se explică şi hotărârea luată de Deceneu de a desfiinţa viile.

                       Ca orice simbol cultural vinul va fi un stimulent al veseliei, dragostei, adevărului (in vino veritas), al inspiraţiei poetice, dar care are şi o faţă întunecată.
                       In VT el se asociază "judecăţii greşite", "limbii nereţinute",  "pierderea minţii". In fond, petrecerile patronate de  Dionysos reprezintă "tărâmul în care Diavolul se întâlneşte cu Dumnezeu, iadul cu raiul, pământul cu cerul, morţii cu viii, răul cu binele, urâtul cu frumosul, eroarea cu adevărul..." (T. Herseni)

                      Vinul este considerat simbolul vieţii ascunse, al tinereţii triumfătoare şi secrete.
                       Licoarea virilă prin excelenţă, expresie a dorinţei impetuoase şi roditoare este slăvită o data cu calul.
                      Vinurile, nectarurile, hidromelurile, ambroziile,  toate sunt de origine uraniană, legate de focul ceresc. (Uranus, zeu al Cerului, în teogonia lui Hesiod, simbol al unei proliferări creatoare fără măsură şi fără diferenţe, care distruge prin însuşi belşugul ei tot ceea ce zămisleşte - este reprezentat printr-un taur).

                                                            *        *         *

                     Viţa de vie, simbolism eminamente pozitiv


                    In regiunile din jurul vechiului Israel trecea drept un arbore sacru şi vinul, drept băutura zeilor (VT în Cartea Judecătorilor şi Deuteronomul).
                    Privit, prin adaptare, ca şi măslinul ,ca pe unul din arborii mesianici, nu este imposibil ca vechile tradiţii să identifice arborele vieţii din rai cu viţa de vie.
                   Se consideră a nu fi întâmplare atunci când Noe ce însoţeşte un nou ciclu, ar fi fost primul om  care a sădit via.
                   Textele evanghelice socotesc via un simbol al Impărăţiei Cerului, ce rodeşte Euharistia.

                   In iconografie, via este adesea reprezentată ca Arborele vieţii.

                   La greci, cultura viei este o tradiţie relativ recentă în comparaţie cu cultura grâului. Aparţine lui Dionysos, zeu mai tânăr decât Demeter, fiind asociat cu cunoaşterea misterelor vieţii de după moarte.
                   Considerată simbolul vegetal al nemuririi, fiind identificată de paleo-orientali cu iarba vieţii, semnul sumerian pentru viaţă este  o frunză de vie. Ca un corespondent, alcoolul a rămas, în tradiţiile arhaice, simbolul tinereţii şi al vieţii veşnice: apele vieţii, - galicul whisky = water of life, apă a vieţii; sumerianul geshliu = arbore al vieţii etc.

                   Mishna, una din cărţile tradiţiei evreieşti, scrisă în neoebraică, afirmă că arborele ştiinţei binelui şi răului era o vie.

                  Texte mandeene folosesc cuvântul vie  pentru trimisul ceresc ca şi pentru o întreagă serie de fiinţe luminoase.
  
                  In aria românească, simbolismul viţei de vie s-a deplasat spre simboluri feminine, nu numai datorită genului gramatical ci şi datorită unor legende.
                  Astfel, într-o legendă ce a circulat în secolul al XVIII-lea sub formă de manuscris, creşterea viţei de vie e pusă în legătură cu Procla, soţia lui Pilat. 

              Tradiţia româneasca a consacrat  în  calendarul popular, câteva sărbători viţei de vie :
               
              - 1 februarie - Sf. Trif, când se taie butucii ;
               
              - 1 mai (Armindeni) când se destupă butoaiele cu pelinul de mai;
              - 24 iunie, Sânzienele, când se iese cu mâncare şi băutură pe dealurile viilor;
              - 14 septembrie, Cristovul viilor, când incepe culesul şi e zi de post, - se mănâncă doar pâine cu struguri.  (A. Gorovei, Credinţi)

                 O mare importanţă au însă mijloacele ancestrale: punerea în vie a unor obiecte, păzirea prin nelucrare a unor zile (ziua de Ana-Foca).