M i n i a t u r i
Stii tu cât frig poată sa-ncapă în singurătatea mea?
Stii tu cum umbrele desprinse din cărţi
urlă în tăcerea îmbătrânită?
Stii tu cum se încheagă o existenţă însingurată?
Cum apuc un capăt al speranţei
Si-l trag plângând fără lacrimi într-un joc singuratic?
Intr-un joc al sufletului de care atârnă în gol speranţa firavă.
*
Fiecare sâmbătă e o formă a anului numită săptămână, cu gustul de nisip al numelor zilelor săptămânii.
Alunecasem pe vis. Si ce era visul? Ca o ninsoare feerică fără nimeni. Am trăit câteva aşchii de timp. Tăcerea aceasta îmi apasă sufletul aşa cum zăpada conservă pe cei îngheţaţi.
Evadăm în interior cu obiecte-cuvinte şi cuvinte-obiecte.
Să nu uităm că micuţa clepsidră măsoară numai timpul trecut.
(Parafrazându-l pe Ion Stratan)
*
Mi-amintesc că, în ajunul Anului Nou, când veneau flăcăii din sat cu Plugul, toti foşti elevi de-ai bunicului meu şi ai bunicii, foşti învăţători, şi după toate urările si primirea ce li se făcea, fiind întotdeauna bineveniti, la plecare, bunicul puţin îngrijorat îi ruga: "Măi, băieţi, nu-mi araţi curtea!?", "Nuu, se poate, domn' Emil, se poate?! îl asigura starostele colindătorilor. Dar după câţiva paşi: "Măi, brazdă lată pân' la poartă!" Iar dimineaţa, când bunicul ieşea să dea mâncare la animale, binenţeles că, o brazdă lată de plug înfrumuseţa curtea.
*
Ploiesti,
Intr-un moment de tristeţe
Otilia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu