Vechi balade daneze

                                    L a v e  şi  J o n
                                         (fragmente)

                           .....
                           Sire Peter s-a-nturnat fălos.
                           - fârtaţi, la arme, vă ordon! -
                           Kristine aşteaptă-n prag voios,
                           să-i dea de ştire despre dragul Jon.
                           - Mantia aurită puneţi şi urmaţi-l pe sire Jon.

                           "Bine venit, sire Peter, tată drag, să-mi fii!"
                            - fârtaţi, la arme, vă ordon! -
                            "Ce veşti îmi dai în  astă zi?
                            Să aflu vreau ce face Jon"

Luptător danez

                             O veste bună ţi-am adus:
                              - fârtaţi, la arme, vă ordon! -
                             Sire Lave mâna ţi-a cerut, supus,
                             şi i-am promis-o lui, nu lui sire Jon."
                     
                             ......

                             "Prea luminat stăpâne, rog să fiu                                                                                  ascultat,
                             - fârtaţi, la arme, vă ordon! -
                             vin să mă plâng, stăpâne, căci rău
                                        am fost furat."
                             "Furul sunt eu" - spune sire Jon.

                             O mândră fată de nevastă-am luat,
                             - fârtaţi, la arme, vă ordon! -
                             dar iat-un cavaler de-al vostru, urcă cu ea în pat"
                             "Asta mi-s eu" - spune sire Jon."

                             "Cum o-ndrăgiţi, văd, amândoi,
                              - fârtaţi, la arme, vă ordon! -

Luptător danez

                              în suliţi vă veţi bate voi!"                               "Învingătorul-s eu!" - spune sire Jon.

                              ......

                              Ăst timp Kristine spune, privind la                                                                                  ei  voios:
                              - fârtaţi, la arme, vă ordon! -
                               "Nicicând văzut-am joc mai vesel, mai                                                                                   frumos!
                              Şi cine-a-nvins? dragul meu Jon!"
                              - Mantia aurită puneţi şi urmaţi-l pe sire
                                                                                      Jon.       


                                            In româneşte de Alexandru Al. Şahighian

simboluri ... culori

Cântec fără grai

                             



                                       A l b








                         Albul semnifică fie absenţa, fie suma culorilor.  Albul a fost la început culoarea morţii, fiind şi azi culoare de doliu în întreg Orientul.  Multă vreme tot aşa a fost şi  în Europa, cu precădere, la Curtea regilor Franţei.

                            In simbolistica culorilor, el se situează fie la începutul, fie la capătul vieţii diurne - albul  candidus, este culoarea candidatului (candidaţii la funcţiile publice se îmbrăcau în alb).

                            Albul, se spune, este culoarea primilor paşi ai sufletului spre înalturi a războinicilor sacrificaţi, în tradiţia mexicană. Dar în concepţia indienilor din America de Nord, albul este culoarea răsăritului, nefiind o culoare solară. Nu mai este culoarea aurorei, ci a zorilor, acel moment de vid total dintre noapte şi zi, când lumea visului acoperă orice realitate. Din acest motiv zorile constituie momentul prielnic atacurilor surpriză, şi de multe ori a execuţiilor capitale, când tradiţia ce mai dăinuie încă, cere condamnatului să poarte o cămaşă albă, cămaşa supunerii, aşa cum este şi veşmântul celor ce se îndreaptă spre împărtăşanie sau a logodnicei în drumul spre căsătorie. Este culoarea purităţii, care, la origine, nu reprezintă o culoare pozitivă, ci o culoare neutră, pasivă, semn că nimic nu s-a împlinit - explicaţie a ritualului creştin unde copiii sunt conduşi spre înhumare înveliţi în alb şi cu multe flori albe.


                         Multe popoare si-au reprezentat punctele cardinale şi prin culoare, şi  au simţit albul ca fiind potrivit pentru est şi vest, întrucât aceste două puncte cardinale încărcate de mister, unde soarele, astrul nemuritor, izvorul luminii şi al vieţii dar si distrugătorul, se naşte şi moare în fiecare zi. Albul apusului este albul mat al morţii, pe când albul răsăritului este albul zorilor.
                                                                                
                                                                                

                           La celţi, popor ce apare în istorie în secolul al V-lea î.e.n., stabiliţi pe o arie întinsă  din Peninsula Iberică,  Irlanda  şi Anglia, în vest, până în Asia Mică în est, albul este pozitiv, culoare rezervată clasei sacerdotale: druizii erau îmbrăcaţi în alb. Cu excepţia preoţilor, doar regele, a cărui funcţie se aseamănă cu cea a preoţiei şi care este un războinic însărcinat cu o misiune religioasă excepţională - are dreptul să poarte veşmântul alb.

Druizi la Stonehenge

                           Aureola albă şi lotusul alb sunt asociate, în budismul japonez, cu gestul pumnului cunoaşterii , în opoziţie cu roşul şi cu gestul de concentrare.

                           Albul, fiind considerat o culoare a iniţierii, devine în accepţia diurnă culoarea revelaţiei, a transfigurării,  culoarea teofaniei din care o rămăşiţă va înconjura capul celor care l-au cunoscut pe Dumnezeu, având forma unei aureole de lumină, ca sumă a tuturor culorilor.

                          "... Si vesmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitul. Si li s-a arătat Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Iisus" (Marcu, 9, 2-4) Ilie stăpânul principiului vital simbolizat de foc, rosul fiind culoare sa.
                         Moise, potrivit islamului, este asociat forului intim al fiinţei, a cărui culoare este albul. Albul fiind culoarea esenţială a înţelepciunii în accepţiunea sufiştilor, venită din obârşii şi purtând chemarea umană spre progres.
                         In tradiţia islamică iraniană, se spune "Alb sunt cu adevărat. Vin din vechime, sunt un înţelept a cărui esenţă este lumina (...) Priveşte apusul şi zorii de zi, sunt nişte clipe de hotar; de-o parte albeaţa zilei, de cealaltă întunericul nopţii, de unde şi purpuriul faptului de zi şi-al celui de seară."

  

Steagul Vaticanului

                            Albul se apropie de auriu,          aşa se explică asocierea celor două culori pe drapelul Vaticanului.                      

Mostenirea vikingilor (II)

                                  Un alt exemplu ne arată că, din 158o, Portugalia reunită cu Spania  - putea invoca monopolul asupra tuturor mărilor şi pământurilor noi. Situaţie neadmisă de tânăra generaţie de comercianţi englezi şi olandezi,

drept pentru care, în aceste dispute se cere ajutor papei. Dar unul din nobilii englezi, William Cecil, viitor lord Burgheley, în contradicţie cu acţiunile piratereşti ale englezilor, încă din 1561, declara ambasadorului spaniol: "Papa nu are dreptul să împartă lumea, să dea şi să ia ţări după bunul său plac!"

                          Seria războaielor comerciale ale Angliei începute prin cel cu Spania, va continua cu numeroase conflicte armate cu Olanda şi apoi cu Franţa.
                          In secolul al XVI-lea Irlanda a cunoscut primul val de colonizare engleză, reluată puternic sub Henric al VIII-lea şi a reginei Elisabeta, susţinătoare a acţiunilor piratereşti.

Nava lui Sir Francis Drake

                        După această scurtă trecere în revistă a câtorva exemple ce ilustrează  "lipsa" vocaţiei engleze de expansiune, concluzia ce se desprinde este aceea că imperiul colonial britanic a debutat ca o întreprindere particulară, cu licenţă regală însă, de multe ori obţinută post factum.
                           Dar de unde vine această convingere a englezilor că le lipseşte vocaţia expansiunii? Se ştie doar că vikingii danezi au fost activi în special în insulele britanice şi în Europa de vest, Anglia şi Irlanda fiind destinaţia cea mai convenabila în incursiunile lor devastatoare. Primele lor colonii cuprindeau ţinutul numit Danelaw, regiune unde se aplica legea daneză protejată de războinici care erau şi colonişti, Irlanda şi Normandia. Moştenirea rămasă a fost grea.
                          După cum am mai scris, timp de 200 de ani vikingii din Danemarca au dominat istoria Angliei, atacându-i ţărmurile, călcându-i drumurile, schimbând peisajul şi limba. Povestea vikingilor este înfrumuseţată şi urâţită totodată.
                         Vorbind despre Anglia şi Danemarca în acelaşi timp, din anul 850 până în 1060, au făcut parte din aceeaşi lume nordică, iar relaţia cu Danemarca a dominat istoria Angliei în acea perioadă.
                          Cheia atacurilor şi a succeselor lor n-au fost canalele navigabile din Anglia, ci drumurile  romane. Fără aceste drumuri atacurile vikingilor ar fi fost imposibile. Drumurile romane - cea mai durabilă moştenire lăsată Britaniei.
                           Danezii au venit în număr foarte mare, migraţia lor depăşind chiar migraţia celor din Normandia.

                           Din studiul documentelor vremii, unii istorici au acceptat teoria "celor doi paşi" în migraţia danezilor în Anglia: ca războinici şi apoi în calitate de colonişti, apăraţi de forţe militare. Al doilea pas, cunoscut mai mult printr-o deducţie, ne arată cum numeroase nume de locuri şi nume de persoane, ca şi multe mărturii lingvistice susţin o colonizare majoră. Doar o migraţie puternică şi protejată de scuturile războinicilor poate fi explicaţia. Nici o altă forţă exterioară n-a putut influenţa limba engleză în măsura în care au făcut-o danezii.

                          Una din trăsăturile moştenite de englezi în urma căsătoriilor mixte este violenţa şi barbaria, apetitul pentru băutură ca şi o slabă "rezistenţă" la plăcerile carnale. Marea problemă a colonizării rămâne totuşi asimilarea lor de către culturile indigene.

                         Problema violenţei vikingilor, a spiritului lor aventurier, distructiv, adevărate surse de teroare, rămâne nerezolvată chiar dacă este un domeniu atractiv pentru mulţi istorici.
                        Studiul istoric al unor aspecte economice şi antropologice apărute în urma colonizării, a trecut în plan secund.

Navă comercială aparţinând Ligii Hanseatice

                        Privind din punct de vedere economic, chiar Liga Hanseatică, apărută în secolul al XII-lea ca o comunitate înfloritoare a oraşelor comerciale din Europa de nord a avut drept strămoşi  negustori vikingi.



                      Influenţa vikingilor asupra Angliei şi moştenirea lăsată a fost considerabil mai puternică decât am crede, cu toate formele şi aparenţele liberale de mai târziu.

Moştenirea vikingilor (I)

                           După cum se ştie, imperiul britanic aparţine epocii moderne. In opoziţie cu aproape toate  imperiile  din antichitate sau evul mediu, continentale şi omogene, cel britanic este un imperiu colonial, discontinuu.
                             "Nimic, în existenţa timpurie a Britaniei, nu arăta grandoarea pe care era destinată sa o atingă", spune istoricul englez  Th. B. Macaulay, politician de orientare liberală.

                          Spre deosebire de alte împerii mari din istorie, el s-a întins în toate continentele, mările fiind mijlocul de legătură.
                               "Cea mai ilogică structură creată de oameni, din câte a văzut istoria..." - spun englezii înşişi în "The Cambridge History of British Empire" ,(CHBE), vol.I, 1929.


                          Afirmaţia lui Macaulay este uşor maliţioasă cu intenţie de paradox, această "structură ilogică" necesitând a fi supusa discuţiei.
                            Certitudinea lipsei iniţiale a vocaţiei engleze de expansiune? Hm!
                        Cercetarea mult mai atentă arată suficiente puncte de plecare privind expansiunea, referindu-ne doar la perioada premergătoare marilor descoperiri.
                            Dar la 1066, anul cuceririi normande, şi apoi afârşitul veacului al XII-lea când a început cucerirea Irlandei, si continuarea în celelalte veacuri, preocuparea monarhiilor engleze pentru posesiunile lor devine prioritară.
                           Poziţia insulară, unică, permite comerţului maritim să joace un rol însemnat. In timp s-au luat măsuri de sprijinire a comerţului maritim englez, unele, fiind premature, deoarece, la sfârşitul secolului al XIV-lea, sub regele Richard al II-lea, Anglia nu avea marină comercială. Dar sub regina Elisabeta,
în secolul al XVI-lea, marina comercială engleză se dezvoltă şi prin două legi, din 1559 şi 1563, regina aplică taxe vamale suplimentare corăbiilor străine ce ancorau în porturile engleze, cabotajul fiind rezervat doar vaselor englezeşti.

Regina Elisabeta I a Angliei

                    Pe la 1404, negustorii de postavuri din York, Ipswich, Newcastle, Hull şi Londra pun bazele unei asociaţii, numită "Compania negustorilor aventurieri" - companie ce a primit cartă de monopol la 1564.
                   In vremea lui Henric al VI-lea, circulă un poem politic, anonim, dar atribuit lui Adam de Moleyns, devenit mai târziu episcop de Chichester, poem intitulat The Libell of English Policye (Carte despre politica engleză). Printre altele, poemul cuprinde unele accente de naţionalism economic, cu recomandarea de a controla drumurile comerciale ale hanseaţilor şi italienilor, concluzia fiind aceea de a urmări dominaţia engleză asupra mărilor învecinate. "Tine strâns marea, căci ea e zidul Angliei; şi-atunci şi Anglia va fi susţinută de mâna Domnului /.../ şi mai cu seamă, păstrează cu tărie marea cea îngustă..." (Canalul Mânecii) (CHBE, I).

                           Vechiul imperiu corespunde unei epoci de acumulări cu surse importante în comerţ, în deposedarea ţărănimii de pământ şi în jaful colonial.

Sir Francis Drake

                           Din galeria navigatorilor englezi, precursori ai colonizării se desprind două nume: John Hawkins şi Francis Drake.  La 1562, Hawkins, potrivit tradiţiei, ar fi vându în Antilele spaniole, la San Domingo, primul transport de 300 sclavi negri, aduşi din Guineea, de un vas englez. O data cu aceasta, el inaugurează trecerea englezilor de la comerţul făcut pe ascuns, prin contrabandă, la acte de violenţă făţişe, în scopuri de jaf, de protejare a comerţului ilicit, invocând pretenţiile Angliei la bogăţiile pământurilor nou descoperite.
                         Hawkins poartă adevărate "războaie private" împotriva flotilei şi porturilor din coloniile spaniole. In 1568
Hawkins a reuşit sa scape dintr-un conflict cu spaniolii în care flotila sa a fost distrusă. Impreună cu el a scăpat şi un "colaborator", care va depăşi faima tuturor piraţilor englezi: Francis Drake.
                           Incursiunile piratereşti ale lui Drake erau finanţate nu numai de mari negustori şi nobili englezi, ci chiar de regina Elisabeta.

                              In 1580, corabia lui Drake, Golden Hind (Căprioara de aur),- trăsătura specifică vikingilor de a-şi boteza corăbiile cu nume de alint, moştenire evidentă a acelor vremuri - a ancorat în portul Plymouth, dupa ce a străbătut Oceanul Indian şi a dat ocol Africii pe la sud. Aici îl aşteaptă mari onoruri, titlul de cavaler şi o reputaţie de erou naţional, chiar dacă spaniolii îl considerau cel mai primejdios şi ordinar pirat, cerându-i-se reginei Elisabeta, în nenumărate rânduri, pedepsirea lui şi restituirea prăzilor jefuite.

simboluri

       

 
                                             Abracadabra




                           
                            Cuvântul provine din ebraicul  abreg  ad  hâbra  care înseamnă : trimite trăsnetul tău până la moarte. In ebraică se compunea din noua litere.  Prin aşezarea lui aleph în partea stângă si repetarea lui de nouă ori, capăta un rol magic.
                               Acest cuvânt-formulă a fost folosit în timpul evului mediu pentru alungarea prin vrajă anumite boli. Iar purtarea unui talisman în forma aceasta de triunghi răsturnat cu vârful în jos, proteja purtătorul de rele.
                           Aşezarea literelor în forma aceasta de triunghi cu vârful în jos, asemenea unei pâlnii, simbolizează trimiterea energiilor de sus, formând liniile de forţă ale unui vârtej ce  captează undele negative.
                              Formulele magice asemănătoare cu abracadabra care ajutau oamenii în frământările vieţii, se sprijină pe un simbolism străvechi. S-au făcut trimiteri la unul din numele lui Mithra, zeul solar, sacrificator şi mântuitor, al cărui cult şi ale cărui misterii au fost răspândite în primul şi al doilea secol după Hristos. Zeu iranian, împrumutat de greco-latini,  devine zeul favorit al războinicilor. Cultul său excludea femeile, iar ceremoniile închinate lui se săvârşeau noaptea în locuri subpământene (Mithraeum). Natură luminoasă, a devenit astfel Sol invictus (invincibilul soare)

                            Ca şi amuletele, talismanele încearcă să ofere purtătorului un sentiment de siguranţă, de protecţie, în armonie cu puterile superioare si legile misterioase ce guvernează lumea.

Sunt anticarii vânzători "de obor"?

                                     Am fost astăzi martora unei scene petrecute la anticarii ambulanţi din Ploieşti.   Fără a fi implicată direct, am fost marcată sufleteşte mai mult decât mă aşteptam. Aproape că nu-mi găsesc cuvintele ca să pot povesti cât mai coerent despre această întâmplare. Anticarii din centrul Ploieştilor cu pretenţii de oameni de cultură,  uf!  Am văzut cum s-au năpustit soţ şi soţie, pe o doamnă ce s-a apropiat de  stand, dornică de a vedea ce a mai apărut "nou" .  Intâmplător o cunoşteam din vedere si chiar eram pe punctul de a intra în vorba cu ea când soţia-vânzătoare  la stand (n-am cunoştinţă de numele firmei, n-am văzut nici un nume) supărată că doamna nu ştie încă ce doreşte şi nu-i poate spune dacă va cumpăra ceva, a revărsat aspra ei o multime de reproşuri si "argumente zdrobitoare" referitoare la nehotărâre, la lipsa de comunicare si  cât de amabilă a fost ea, vânzătoarea, cu o asemenea clientă. Imediat a intervenit şi domnul soţ în "apărarea" soţiei, auzindu-l cum îşi consola consoarta "las-o, mă, nu ştii că e... să se ducă...." N-am auzit restul.  Am fost uluită de repeziciunea cu care au atacat si am văzut-o pe doamna aceea cum cu lacrimi în ochi si cu mâinile la urechi a plecat aproape ameţită.

                                    Doream să spun ceva şi nu puteam, doream să intervin cumva dar n-am avut puterea necesară, eram consternată. De ce? Pentru ce?  De cele mai multe ori, te duci la anticariat nu   să cumperi ca la aprozar 1/2 kg cartofi sau 1 kg brânză! Aici stai de vorbă cu cărţile, cu autorii, te delectezi amintindu-ţi diverse întâmplări legate de cărti, de autori,  pur şi simplu visezi, eşti deja într-o altă lume!


                                    Oare aceşti vânzători de carte din ce breaslă de meseriaşi provin?  Consideră ei că atitudinea de vânzător de cartofi se potriveşte şi la vânzarea de carte?  Eu nu cred! Am cunoscut librari si anticari cu ştaif, profesionişti, care iubeau cartea, ştiau aproape totul despre autorii si titlurile din prăvălie.Aveau cunoştinţe de istoria artei, critică si istorie literara şi îţi vorbeau o zi întreagă despre carţi, edituri, autori, curentele din artă etc., etc. Si dacă te simţeau a fi un împătimit al cărţii la plecare ori îţi făceau un mic rabat la pret, ori primeai un mic suvenir cum ar fi o mică gravură, un pix, un calendar, drept bonus.
                                   Aşa înţeleg eu "comerţul "cu cartea. Să pot întreba, să ştiu că am pe cine întreba şi să am certitudinea că primesc răspunsurile aşteptate. Resping acea atitudine "de obor". 
                                   Nu ştiu de ce întotdeauna am considerat  comerţul cu cartea, ceva mai altfel, deosebit, nobil în comparaţie cu piaţa de legume, magazinele de îmbrăcăminte, bijuterii s.a.

                                   După cum v-am spus, sunt încă sub impresia aceea de neputinţă în faţa aroganţei, în faţa grosolăniei şi a lipsei de educaţie, de aceea susţin că cine a spus  "clientul nostri, stăpânul nostru" a fost un prost!  Un prost prost orientat! Iar "anticarii" din Ploieşti au un client mai puţin de acum înainte: eu. Da, eu nu voi mai cumpăra şi nici nu voi mai vizita standurile lor. 

11 feb.2011

                                    

Există popoare mai inteligente şi altele mai puţin inteligente?

                         O istorie a civilizaţiei are la bază, de regulă, un document scris. Dar privind în urmă, observăm perioade ale trecutului care pot fi descifrate doar în urma unor descoperiri arheologice.
                            De exemplu, un renumit arheolog, H. Muller-Karpe şi-a intitulat manualul de preistorie "Istoria epocii de piatră".
                        Există tot atâtea civilizaţii şi culturi câte popoare există, dar puţine sunt cele care au devenit civilizaţii istorice.
                            Dezvoltarea civilizaţiei umane a fost în strânsa legătura cu natura, o dependenţă totală a omului faţă de natură.

                            Putem spune ca începuturile civilizaţiei influenţate de glaciaţiuni şi de confecţionarea unor unelte de piatră, s-ar regăsi în urmă cu 550.000 sau chiar 600.000 ani.


                       Datarea perioadelor glaciare şi a principalelor etape ale evoluţiei umane rămâne aproximativă şi mult controversată.
                           In Europa, de exemplu, calota de gheaţă a atins în unele locuri o grosime de 2-3000 metri, acoperind ţările scandinave şi baltice, Anglia, nordul Germaniei şi Olanda, Polonia şi nordul Rusiei. Iar calota Groenlandei acoperea America de nord.
                          In unele zone din munţii Alpi, Pirinei, Vosgi, Carpaţi, Caucaz, Himalaya au fost calote locale.

                          In procesul acesta al evoluţiei, glaciaţiunile au avut o influenţă majoră.
                          Privind în ansamblu, nu numai glaciaţiunile au influenţat evoluţia civilizaţiei umane, multe alte cauze au marcat  acest proces care n-a fost un proces uniform, uneori chiar în perimetrul aceleiaşi zone geografice au fost decalaje evidente.
                          Anumite forme de civilizaţie se pot prelungi, Egiptul fiind un exemplu în acest sens, folosind încă unelte primitive de piatră în timp ce construia piramide. Construcţia piramidelor fiind datată pe la anii 2800 î.e.n.

                            Pe de altă parte,  nordul Europei ce cuprinde Danemarca, Germania de nord, Scandinavia şi ţările baltice, continuă să trăiască într-o primitivă perioadă neolitică, în timp ce pe malurile Eufratului scribii regali transcriau Codul lui Hammurabi sau Epopea lui Ghilgameş!

                            Sa luăm un singur exemplu din această evoluţie a civilizaţiilor în antichitate: roata.

                           1. In Europa de nord-vest şi Scandinavia roata a fost descoperită pe la anii 1200 î.e.n.

                           2. In Europa centrală şi orientală - roata a fost descoperită pe la anii 1900 î.e.n.

                           3. In Europa mediteraneană - a fost descoperită mai devreme, pe la anii 2000 î.e.n.

                           4. In Asia centrală - pe la anii 2500 î.e.n.


                       5. In India - pe la anii 2600 i. e.n. !

                           6. In Asia orientală - pe la anii 2500 î.e.n.

                           7. In Africa de nord - pe la 1700 î.e.n.

                           Aproape de necrezut!

                           După cum am afirmat, dependenţa totală de natură a fost caracteristica principală în evoluţia umană.

                           Intre enigmele civilizaţiei putem menţiona cele câteva triburi, descoperite nu de mult, care nu cunosc modul de aprindere al focului (insulele Andaman din Golful Bengal şi pigmeii din pădurile de la graniţa dintre Congo şi lacul Tanganyka) sau populatii care nu cunosc focul dar au idei religioase destul de evoluate.

                          In nordul Europei, în Danemarca, viaţa unei familii se desfăşura în locuinţe colective (chiar 26 familii), rectangulare, cu pardoseala din scoarţă de copac şi nisip.
                          In ceea ce priveşte rolul femeii, ea era socotită o "proprietate personală", fiind nevoită să-şi urmeze bărbatul şi în moarte,  cercetările nedescoprind o perioadă anume a matriarhatului.

                      Acest obicei al îngropării femeii odată cu bărbatul s-a păstrat până in epoca fierului la celţi şi vikingi, iar in India ritualuri asemănătoare s-au practicat până de curând în secolul XIX.

 

 

Frescă cu obiceiuri de înmormântare

                        Ritualurile magico-religioase si importanţa acordată morţilor cuprinde pe lângă sacrificiile de animale (mai ales boii) , cereale şi fructe, şi sacrificii umane.
                            Toate sacrificiile urmau  un anumit ritual, cele umane au continuat până târziu în neolitic, de exemplu în Egipt şi chiar în Europa. In localitatea Tiefenellern din Germania s-au găsit resturile a 38 persoane, femei şi fete, sacrificate. De obicei, sacrificiile umane se făceau cu prilejul construirii unei case.  Faptul că la baza unei construcţii s-au găsit îngropaţi copii, se presupune a fi un sacrificiu "de fundaţie".
                           Cercetări arheologice documentate au arătat ca în mileniul VI î.e.n. copiii sacrificaţi erau îngropaţi sub vatra casei sau sub pragul uşii.
                           Asemenea practici s-au dovedit a fi existat şi pe teritoriul ţării noastre, descoperindu-se in staţiunile Traian, Truşeşti sau Hăbăşeşti, la temelia locuinţelor, resturi ale sacrificiilor puse în vase de lut.


                       Ca o concluzie putem spune că zonele în care s-a practicat şi s-a dezvoltat mai întâi agricultura, au devenit leagăn al unei civilizaţii superioare.