Numele şi renumele vikingilor (II)

                           Aşadar, să ne "îmbarcăm" pe corabia normandă şi să pornim într-o primă călătorie imaginară prin istorie pe urmale vikingilor.

                           Un negustor arab, pe nume al-Tartushi din califatul Cordobei, pe la anul 950, a vizitat Hedeby (Danemarca) şi scrie în impresiile sale printre altele: "... se întâmplă des ca un copil nou născut să fie aruncat în mare pentru ca părinţii sa scape de grija creşterii lui." Iar mai departe citim "Nimic nu se poate  compara cu cântecele înspăimântătoare ale acestor oameni, care sunt mai urâte decât lătratul câinilor."

                         Iar Caesar, în însemnările referitoare la popoarele din nord, barbarii, scrie: "...furturile comise în afara graniţelor unui trib nu atrag după ele dezonoarea, ba, ceva mai mult, germanicii (vikingii - n.a.) pretind că aceste  furturi sunt un fel de exerciţii pentru tineret şi se practică pentru a înlătura trândăvia." (Op.cit.,VI, 23)

                       La vikingi legile variau de la un thing (comunitate gentilică, un mic parlament local) la altul. Interesant este şi faptul că, mult timp legile vikingilor n-au cunoscut pedepse corporale.


                       De la Tacitus aflăm despre cântecele de luptă şi dansurile  războinice: "Jocuri au numai un soi, care-i acelaşi în toate adunările lor: tineri în pielea goală saltă printre săbii şi framee (lance de luptă la popoarele germanice, de înălţimea unui om, cu vârful de forma unei frunze la laur, ascuţit şi tăios) gata să-i străpungă şi aceasta numai de bună plăcerea lor."

                       Vikingii erau oameni care trăiau lângă şi prin mare. Fără cunoştinţe solide de navigaţie, fără corăbiile lor specifice, uşoare şi iuţi, atacurile piratereşti ar fi fost imposibile. Insuşi numele sub care erau cunoscuţi, deşi însemna aventurier, prădător, are rădăcina în cuvântul vik (golfuleţ), erau deci "oamenii golfurilor". Corabia era adăpostul, prietenul firesc, cu ea pescuiau, puteau face negoţ, şi, chiar,  "comunicau" cu vecinii.

                      Surprinzător este la aceste triburi de barbari, sălbatici, temerari, aspri şi necruţători, că  îşi botezau corăbiile cu nume poetice chiar: "Buiestru înaripat", "Corbul vântului","Renul regelui mării", "Calul pornit pe cărarea pescăruşilor"...
                      Nota aceasta sentimentală explică legătura strânsă dintre corăbier şi corabie, corabia fiind refugiul, prietenul, salvatorul.

                     Cruzimea de care dădeau dovadă în luptă este una dintre etichetele puse de istorie asupra vikingilor. Indeosebi acelui tip de luptător numit bersekr, adică războinic furios, în daneză, care îşi provoca starea de furie cu o băutură cu efecte halucinogene. De multe ori, în rândul luptătorilor erau şi femei, numite "fecioare cu scuturi",  putem spune "gingaşe" frumuseţi nordice.
                     Berserkr, războinicul elitist, în traducere literară "cel în piele de urs", dezlănţuind în luptă o furie oarbă, imita prin cruzime comportamentul animalelor de pradă, mai ales al lupului.

                     Odhim, zeul suprem în mitologia scandinavă, este totodată şi zeul războiului, luptătorii vikingi bucurându-se de o soartă privilegiată după moarte. Moartea unui viking în luptă fiind socotită un act religios suprem, extatic.

                    Dacă în atribuirea de nume poetice corăbiilor se reflectă legătura dintre om şi corabia sa aproape însufleţită, nu acelaşi lucru se poate spune despre atribuirea numelor de botez. Spiritul războinic se manifestă, conform lui Emil Nack, şi în atribuirea numelor. De exemplu: gunt, hilt, wic (bătălie) se regăseşte în nume ca Gunther, Brunhild, Ludwig; bert, mar (strălucit, faimos) = în Adalbert, Waldemar; ar (acvilă) = în Arnold; ber, bern (urs) = în Berhard; wolf, wulf (lup) = în Wolfgang, Wulfila etc.

                In creaţia lor artistică n-au excelat (probabil luptele, pirateria le ocupa tot timpul ), deci creaţia artistică se limita la început doar la decorarea unor unelte şi a armelor şi într-un fel al corăbiilor. Dar şi aceste decoraţii aveau o simbolistică specifică, un anumit bestiar, cu elemente de furie, în plin atac, contorsionat de durere.
               O contribuţie modestă a anglo-saxonilor la arta Evului Mediu timpuriu sunt bisericile şi masivele cruci de piatră sculptate, distruse în majoritatea lor de invaziile daneze.
 
              Dar spre sfârşitul secolului XI, urmele vikingilor dispar, cu excepţia tărilor scandinave şi Islanda, după ce au scris un capitol important din anumite puncte de vedere, în istoria civilizaţiei şi culturii europene.

             Din vechile scrieri scandinave, numite saga, pline de fapte îngrozitoare, peste fire, cum spune Al. Odobescu, izvorăşte o energie surprinzător de mare, şi, uneori, regăsim gânduri şi sentimente nobile, încât suntem cuceriţi de farmecul lor.

Surse: alex despre Danemarca

Numele şi renumele vikingilor (I)

                            Vikingii au fost acei normanzi care, între secolele IX şi XI, s-au revărsat din Scandinavia ca un ultim val al marilor invazii germanice,şi care au dat o nouă şi uriaşă dimensiune propriei istorii.

                            In reconstituirea contactului vikingilor cu lumea exterioară, ca jefuitori, cuceritori, mercenari, chiar cruciaţi, Europa timpului respectiv i-a integrat în istoria continentului  iar "reabilitarea" vikingilor în mediul scandinav, ca simbol al forţelor virile şi atotcuceritoare, eroul nepăsător în faţa pericolelor,  aflat în lupta cu necunoscutul şi atras de misterul altor orizonturi - este deformată, arată prof. F.D. Logan.

                          Vechii germani, popor de vechi triburi indo-europene, formate din războinici patriarhali nomazi, s-au remarcat în Europa de nord î.e.n. pe la anii 600. Astfel, din triburile marelui grup al germanilor din nord s-au format actualii danezi, suedezi şi norvegieni.


                          Pentru cronicarii francezi, normanzi înseamnă "oamenii nordului" - nordmen. Veniţi din golfurile (wik) Norvegiei, au fost numiţi vikingi (vikingar) - nume care în izvoarele vremii se traducea "pirat". Uşor, uşor termenul de viking s-a răspândit şi asupra suedezilor din epoca respectiva, indiferent de îndeletnicirea lor, nu numai asupra norvegienilor şi danezilor.

                           Epoca vikingă a început în jurul anului 800 şi a fost asociată unei perioade de teroare şi piraterie a "oamenilor nordului".


                          Normanzii şi-au spus  din secolul IX  - vikingi - cuvânt provenit dintr-un substantiv feminin ce înseamnă expediţie războinică pe mare şi vikingr - substantiv masculin  ce înseamnă luptătorul plecat cu corabia la pradă - imagine definitorie rămasă în literatura ecleziastă si istorică a luptătorului viking crud şi păgân, sălbatic şi sângeros. Dar, încă din secolul VI, denumirea de normanzi se aplica  norvegienilor şi danezilor şi chiar irlandezilor, deoarece în limba şi cultura irlandeză se regăseşte această trimitere la "om al nordului" sau gall "străin", - într-o interpretare lărgită, putem spune acel străin ca om al nordului. 

Raid al norvegienilor în Irlanda

                        
                          Mult mai importante şi debutând prin incursiuni piratereşti, au fost acţiunile germanicilor situaţi între Iutlanda şi Rhin. Aceştia au fost juţii, angli şi saxonii.
                        Ieşirea neaşteptată a vikingilor din ţările lor la sfârşitul secolului  VIII şi începutul secolului IX, rămâne un mister. 

                         "Păzeşte-ne, Doamne, de sălbăticia oamenilor nordului!" expresie ce arată ostilitatea societăţilor vremii, ca un epitaf săpat în piatra lor de mormânt,  în faţa acestui pericol. Pericol vremelnic, totuşi, cu urmări majore. Asemenea ungurilor şi maurilor erau violenţi, având un spirit negativ şi distructiv. Fără teamă putem spune că, invadatorii vikingi n-au fost decât o forţă negativă, distructivă  civilizaţie neîmblânzită şi necizelată cu o puternică influenţă asupra multor popoare, a accelerat declinul civilizaţiei apusene în special.
                        


 Surse: alex despre Danemarca

"Deşteaptă-te, române!" ?

                                         Gânduri, gânduri...


                          M-am hotărât greu să postez acest material.


                      Viaţa politică a unei ţări  este, de obicei, un corolar, zice Marx.
                          Deşi e vorba de o reprezentare economiccă, tot criteriul politic determină alegerea. Nu reuşesc, de obicei, cei mai buni tehnicieni, ci cei mai convingători politicieni.
                          O simplă referire se poate face chiar la imnul nostru naţional: "Deşteaptă-te, române!" (sau titlul original "Un răsunet" de A. Mureşanu), ce se putea cânta la 1848. Astăzi, nu, nu ne mai reprezintă.
                         Adoptat ca imn naţional în 1990, poemul lui A. Mureşanu, a fost publicat în timpul Revoluţiei de la 1848, devenind marşul revoluţionarilor transilvăneni.
                         Deşi Anton Pann este creditat ca autor al muzicii, melodia cântată iniţial, pe textul "Din sânul maicii mele" cu o largă circulaţie în epocă, l-a avut autor pe Gh. Ucenescu.  Opiniile diferă pe această temă.
                        De atunci, cântată în orice împrejurare conflictuală în România, capătă o semnificaţie socială şi naţională, având un mesaj de patriotism şi libertate potrivit evenimentelor de la 1848.
                       Acum, pe bună dreptate, ne putem întreba, e aşa de adormit românul, aşa de neputincioase legile, încât a dispărut instinctul de conservare şi are nevoie să i se strige să se deştepte?

                       Să nu cădem , totuşi, în păcatul lui Petru Popescu, de a vorbi într-o notă tragică despre "curajul de a fi român" şi nici asemenea lui Eugen Ionescu care încă din 1934 scria în NU  "Nu trebuie să avem naivitatea, deplorabila lipsa de luciditate de a ne entuziasma şi a ne închipui creatori egali cu occidentalii."

                      Dar momentul în care ne aflăm, după umila mea părere, nu justifică puseuri geto-dacice sau manifestări ale unui naţionalism valah.

                      Revin, e necesar sau e bizarerie imnul nostru naţional astăzi? Este neamul românesc impotent, ticălos şi decăzut? Sunt românii slabi?

                   Sporadicele manifestări, apărute ici şi colo din reacţii instinctive, din vechi prejudecăţi sau din ofense personale, nu-l "deşteaptă" pe român, nu-l scoate din sfânta lene, din excesul de lene, din plictiseala şi din apatia indolentă, trăsături "care ne împiedică a fi occidentali" .

                       "Adaptibilitatea" noastră la influenţele venite dintr-o parte şi din alta" ,cum elegant  se exprima cândva Mihai Ralea, "ne situează în apropierea Orientului şi ne împiedică a fi occidentali."

                      După cum ne învaţă istoria, o ţară , un neam poate pieri în două feluri: cucerită de străini şi prin incapacitatea conducătorilor,  adică prin ea însăşi.
                     Si iar ne întrebăm: mai putem cânta astăzi, "Deşteaptă-te, române!" ?  Binenţeles, dar nu ca imn naţional! Deoarece acest "marş nu are solemnitatea unui imn şi nici nu îndeamnă poporul la "dezmeticire" - atâta timp cât "trezirea nu se produce" încă, după cum spunea în 2002, fostul meu coleg de serviciu, Mihai Apostol, într-un articol (www.romlit.ro).
                     Revenind la origini, şi câte n-ar fi de spus despre acest subiect! , - nu că ar conta foarte mult, -   suntem încă în perioada de afirmare a unei corectitudini politice, iar a polemiza acum asupra naţionalităţii şi identităţii naţionale pare lipsit de sens.



                    Deci, deşteaptă-te, române!

Decembrie 2010

Stiaţi că...

                                        

                                   Ce semnifică darurile aduse Pruncului Iisus 
                                                                 de către cei trei magi


                        Aurul - este simbolul luminii

                       Smirna - simbolizează fiinţa omeneasca a Mântuitorului.
                                           Stryax - Benzoin - o răşină provenind din Sumatra, Vietnam, China, Thailanda, Java, Malaezia, Cambodgia. 
                                           Cuvântul derivă din ebraicul "a fi amar", fiind o substanţă amară şi răşinoasă. In Orient smirna se vindea în boabe solide de culoare uşor gălbuie, fiind adusă din Arabia sau Abisinia (Yemenul de astăzi şi Etiopia).
                                           Se spune că nimic nu este mai plăcut ca imaginea copacilor de stryax în luna martie, când sunt înfloriţi şi parfumul lor deosebit.
                                            Stryax se mai găseşte în Siria, Palestina, insulele Arhipelagului Indonezian şi chiar sudul Franţei. Ca şi tămâia, mirosul  şi fumul ei deosebit de aromat, simbolizând faptele bune şi al rugăciunilor către Dumnezeu, iar amărăciunea este simbolul patimilor. Vechii evrei considerau smirna simbolul dragostei nevinovate.
                                           Din totdeauna a fost unul din cele mai scumpe articole de parfumerie. Intre smirnă şi tămâie este o diferenţă ca între pâinea albă şi cea neagră. 
                                           Astăzi costă în jur de 25 euro/kg. 



                            Tămâia - este tot o răsină adusa de undeva din Africa de nord-est.
                                           Este o jertfă scumpă şi un semn de recunoaştere a divinităţii.
                                           In poporul Israel numai preoţilor le era permis să aducă jertfe de  tămâie.  Tămâia a fost unul din ingredientele pentru uleiul pentru ungerea sfântă. 
                                           Tămâia adusa în dar lui Hristos de către magi a fost considerată ca simbol al slujbei Lui de mare preot.

                                           Când Domnul i-a dat lui Moise instrucţiuni cu privire la Aaron, a menţionat reguli stricte de folosire a tămâiei în locul sfânt (Lev.16:12 ş.urm.). Este folosită, de asemenea, în Scriptură ca un simbol pentru rugăciune.

Decembrie 2010

"Bună dimineaţa, la Moş Ajun!"

                 

                     "Iisus Hristos, cea mai frumoasă poveste a lumii." (M. Heidegger)

                          

                           "Bună dimineaţa, la Moş Ajun!", cu asemenea colind începe ajunul Crăciunului.
                                  Luna decembrie este luna cea mai încărcată de semnificaţii.
                           Ne mai despart câteva zile de marea sărbătoare a Naşterii Domnului.
                                  Spre deosebire de alte mari sărbători creştine, Naşterea Domnului este precedată  de o întreagă generaţie de sfinţi bătrâni: Moş Andrei, Moş Nicolae, Moş Ajun.

                                 Moş Crăciun şi-a pregătit sacul cu jucării, verifică încă o dată lista copiilor cuminţi, înhamă renii la sanie şi dă drumul colindelor în lume.
                                  
                           Pentru noi toţi, dar mai ales pentru copii, bucuria colindatului este adevărata primenire sufletească. Glasurile micilor colindători răsună dis de dimineaţă, în văzduhul îngheţat, adevărate  glasuri îngereşti. Toţi ai casei, sculaţi înainte de sosirea colindătorilor, după datină,  pentru ultimele pregătiri, dar şi pentru a cinsti vestitorii Naşterii Mântuitorului. Spunea bunica, nici o casă ne colindată şi nici colindătorii necinstiţi cum se cuvine.
                          Colindele noastre creştine deschid larg uşa sufletului cu vraja lor, ca nişte soli ai Domnului, ceremonial cu vechi semnificaţii magice, se suprapune amintirilor fiecăruia despre sărbătoarea Naşterii Domnul. "Comori nepreţuite de simţiri duioase...", spune Vasile Alecsandri. Scoase din adâncul tradiţiei, colindele sunt prilej de cucernică trăire sufletească în aşteptarea sărbătorilor.

                               Nu sunt de acord cu cei care spun "e o zi ca oricare alta". Nu putem măsura toate zilele cu măsura patului lui Procust. Să nu transformăm o asemenea sărbătoare  într-o zi obişnuită.  Avem o sărbătoare a bucuriei, să o păstrăm !

                             Să ne bucurăm din tot sufletul ca în zilele copilăriei când toate aveau altă dimensiune, să ne păstrăm tinereţea sufletească, iar sărbătorile să le trăim cu intensitate maximă.  Sa păstrăm parfumul vremilor trecute, al amintirilor.


Decembrie 2010
                           
 

Sunt creştine obiceiurile de Crăciun? (IV)

                                    

                                   Unicul text canonic despre Steaua Magilor este în  Evanghelia dupa Matei.  Unele apocrife biblice (slavone) vorbesc  despre sosirea (nu naşterea) şi înălţarea (nu moartea sau învierea) lui Iisus Hristos. Intr-un apocrif slavon din secolul al XV-lea, citat de V. Zaiţev, se vorbea despre o "stea mergătoare". Potrivit Vechiului Testament şi iudaismului, stelele ascultă de voia Domnului şi eventual o vestesc (Isaia, 40, 26, Ps. 19,22).

                                 Steaua din Betleem este considerată de majoritatea istoricilor ca fiind o concesie făcută astrologiei de către Biserica aflată la începuturi şi face  parte dintre acele fenomene cosmice ce au precedat Naşterea lui Iisus. Toate căutările astronomice ale Stelei din Betleem au fost zadarnice, fapt ce a dus la avansarea mai multor ipoteze, mult dezbătute de specialişti.




                                De unde veneau magii? După Tertulian, magii veneau din Arabia, iar Sf. Leon cel Mare, episcop de Roma între 440 - 461, spune ca au fost trei magi veniţi din Persia. In Biblie  nu se specifică câţi magi au fost. Se presupune a fi fost trei  după darurile aduse.

                               Reprezentarea  în Biserică a Naşterii Domnului, în iesle, se pare că a fost introdusă de Sf. Francisc.

                               Incepând de la Sf. Nicolae, copiii de la sate - cei de la oraşe  respectă din ce în ce mai greu tradiţia - încep colindatul cu glasurile lor cristaline,  vestitori cuminţi ai Marii Sărbători.

                              Creştine sau nu, obiceiurile noastre de Crăciun rămân cele mai frumoase datorită colindelor. In sunetul lor aşteptăm toţi, în fiecare an, cu aceleaşi sentimente, pe Moş Crăciun.

L.O.D.

Decembrie 2003                                                                                                                               

Articol publicat în România liberă, Suplimentul Aldine/2003

Sunt creştine obiceiurile de Crăciun? (III)

                            După Saturnalii urmau Larentalia şi Compitalia, sărbători publice în care se cinsteau morţii.


 După aceste  sărbători urma o sărbătoare închinată lui Ianus, zeul luminii şi deschizătorul anului.  Aşteptată de toată lumea, sărbătoarea începea în ajun cu trimiteri de daruri. In ziua întâi se făceau urări pentru întregul an, iar a doua zi tradiţia cerea ca oamenii să stea acasă unde mâncau şi beau din belşug.

                                Obiceiul creştin de la Bobotează de a umbla  cu iordănitul are la bază un obicei păgân regăsit în practicile de magie pentru alungarea duhurilor rele.

                               Iar înfrumuseţarea casei cu un pom plin de daruri  de Crăciun, scrie D. Caselli în "Crăciunul la diferite popoare", Bucureşti, 1915, începe să prindă şi la noi. Această datină pare a fi de obârşie germană.

                               La noi, acest obicei al împodobirii Pomului de Crăciun, nu a fost cunoscut până la sfârşitul secolului al XIX-lea; după primul război mondial, obiceiul s-a răspândit şi la ortodocşi.

                        Numele de Ajun se crede a fi din latinescul eiunum = jejunium = nemâncare, post.

                              Conform tradiţiei creştine, în Ajun  se da de pomană doar pentru morţi. In unele zone din Moldova, femeile împart în această zi de Ajun, turte nedospite, coapte pe plita, numite "scutecele Domnului", înmuiate cu zeama dulce (zahăr sau miere) şi presărate cu nucă măcinată.
                             Dar, cel mai frumos obicei la noi, românii, este colinda.



                       Colindatul începe în seara de Ajun şi ţine până  în ziua de Anul Nou. Obiceiul de a colinda înseamnă a merge din casă în casă cu diferite urări,  texte e pomenesc despre multe rituri dispărute, scrie renumitul folclorist Mihai Pop. Iar Petru Caraman susţine ipoteza originii colindatului în obiceiurile geto-dacilor.

                           


                            Un obicei foarte vechi în tradiţia noastră creştină este umblatul cu  Steaua în perioada dintre Crăciun şi Bobotează.

                                    Prăznuirea sărbătorii de Crăciun si-a luat începutul din Biblie, Evanghelia dupa Matei 2, 1-2, unde scrie: "Iar daca S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele,iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua lui şi am venit să ne închinăm  Lui." Iar mai departe la Matei 2, 10 - 11: "Si văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Si intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui şi, căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând visteriile lor, i-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă."

 

Sunt creştine obiceiurile de Crăciun? (II)

Sunt creştine obiceiurile de Crăciun? (I)