un răspuns

                                      Răspuns sfârtecat

                               


                                           E drept, ne-ndepărtăm în silă
                                                   De-aceşti nefericiţi şi nedoriţi,
                                                 In lumea noastră pură,
                                                Intruşi dispreţuiţi,
                                              In lumea noastră bună,
                                             Dar şi făr-de milă...



                                                    In lumea asta mare şi nebună,
                                                        Suntem cu toţii bieţi sclavi perverşi,
                                                           Circari, legaţi în lanţuri grele...

Călugăreni, 28 dec.2013


                                                                               

 

calendar

                                                            

               



                                                        AJUNUL

                       Acasă, azurul amintirile alunecă amăgitor,
                            Bucătăria bunicii, balada bunătăţilor                   
                                                                                  binecuvântate,
                       Crăciunul, candela călăuzitoare, cozonaci, covrigi, 
                                                              cafea cu caimac, colindele
                       De dimineaţă, datină, daruri, doruri...

Călugăreni, 25 dec.2013

                                                                                                           

 







 
                            

calendar

                                                                                     



             O nouă dimensiuune a timpului ce ne apasă


             Iată că a sosit şi Postul Crăciunului! Vă aşteptaţi să ajungă aşa repede? Sincer, eu nu credeam că vine acum. Nu ştiu de ce, dar m-am tot gândit că ehehee, mai durează... Ei, n-a fost aşa,  e aici!

             Afară e cald, peste 9- 10 grade, frunzele la unii copaci n-au căzut, iarba este verde-verde, pot spune că şi trandafirii au boboci gata să-nflorească. Chiar am văzut liliac înflorit!

             Ceva totuşi nu e-n-regulă!
             Am aflat! Nu sunt pregătită pentru timpul acesta. Nu pentru vremea de afară, ci pentru timpul în care ne pregătim din ce în ce mai frenetic pentru sărbătorile de iarnă.

             Am făcut o plăcintă cu mere, se coace, dar parcă nu am acea bucurie cum era altădată când mă pregăteam de lăsatul secului...

              Cum am spus, ceva parcă nu-i în regulă!
              Poate trece!

              Incerc să abat tristeţea sau ce-o fi, cu aproape toate articolele venite pe net prin newsletters, port corespondenţă cu oricine se nimereşte, intru pe Facebook şi... încerc să-mi fac tot mai mulţi prieteni (zic eu inteligenţi ) de la care aş avea ceva de învăţat, cu care să am un dialog mai altfel, dar şi aici e aşa o ... deziluzie, ca să zic aşa!!!  încât sunt nevoită să dau drumul la televizor, să caut Antena 3 sau B1 sau RTV sau Realitatea sau chiar TVR1 pentru emisiuni cu şi despre corupţie, bârfe, acuze etc. Oricum, comparând unele emisiuni cu viaţa noastră monotonă, la televizor e mai multă acţiune  şi nu te plictiseşti, te ia groaza pentru ce perspective avem...

               Si-atunci, încerc să citesc sau să recitesc ceva... ce carte, ce autor?

                Si când mă gândesc că acuş, acuş vine şi Moş Crăciun!!!...


                                                                                                                     

miercuri, 13 noiembrie 2013, Ploieşti

spicy

                                 Ce să alegem?

                                            Aşa arată 500 de calorii!




     Sau 2 ore de pedalat!

din veghea cărţilor

Meditaţie :   Ovidiu  Papadima despre "Rânduială"

             O meditaţie nu o poţi programa, astăzi voi medita asupra... preţului la pâine, dar cu ajutorul Zeiţei Fortuna, ne putem sustrage activităţilor cotidiene pentru  câteva minute. Cum am spus, de cele mai multe ori Fortuna este cea care ne "aruncă" provocarea, "cea care suceşte anul".

                                                         *

Ovidiu Papadima, eseist, istoric literar, cronicar literar şi folclorist român

Eseist, istoric literar, cronicar literar și folclorist român - See more at: http://www.faxmedia.ro/personalitatea-zilei/ovidiu-papadima/84.html#sthash.bWgMX7c7.dpuf

Eseist, istoric literar, cronicar literar și folclorist român - See more at: http://www.faxmedia.ro/personalitatea-zilei/ovidiu-papadima/84.html#sthash.bWgMX7c7.dpuf

      Cartea lui Ovidiu Papadima O viziune românească a lumii (Bucureşti, 1941) este înrudită cu Dimensiunea românească a existenţei a lui Mircea Vulcănescu, dar este mai îndepărtată de spiritul rostirii filosofice româneşti, căci autorul nu caută viziunea românească a lumii pe tărâmul limbii române, ci în domeniul folclorului românesc. Este o primă carte de filosofie a culturii populare româneşti. Uneori, însă, Papadima este nevoit să facă şi hermeneutică, de exemplu, în legătură cu rostirilerând şi rânduială - ultima devenind, la C. Noica, denumirea unuia dintre ciclurile rostirii filosofice româneşti.

A fi în rândul oamenilor sau a fi în rând cu lumea pare „îndreptăţirea cea mai adâncă a vieţii pe pământ”. Cine nu este în rând cu lumea riscă să fie exclus din societatea sau comunitatea sătească. Înseamnă că el nu respectă rânduiala, tradiţia. Nu se duce, să zicem, la Biserică, nu-şi botează copiii, nu cheamă preotul la înmormântare, cum o cere rânduială. Există, însă, şi rânduieli referitoare la astfel de cazuri, căci oricui îi vine, mai repede sau mai târziu, rândul să dea seama de ceea ce a făcut sau face. 

                 Rânduială nu este o simplă ordine sau orânduire, care are şi sensul de oficialitate păzitoare a ordinii, respectiv a disciplinei. Şăineanu traduce rânduială prin Ordnung şi Fügung, ambele fiind legate de aspecte disciplinare, ceea ce dovedeşte că Papadima avea dreptate să considere că rânduiala nu are corespondent occidental. Este interesant că slavul rendu, din care provine rând, a determinat semnificaţii asemănătoare cu cele occidentale, de ordine şi respectarea ei. Rândaşul era cel care făcea ordine, iar rândeaua (rindeaua) era unealta cu care se îndreptau obiectele din lemn. Semnificaţia slavonă nu s-a păstrat în rânduială, ci în rânduire şi orânduire şi putea să rămână aşa, dar atunci n-ar mai fi fost rostire filosofică românească şi n-ar mai fi avut o atât de „largă întrebuinţare în gândul şi în viaţa poporului nostru”, cum observă şi Ovidiu Papadima.

Rânduiala (spre deosebire de rânduirea care se aplică în viaţa socială, fiind mai mult impusă decât existentă, mai mult forţată şi artificială decât obişnuită şi naturală, temută şi urâtă mai ales sub rândăşie străină), cuprinde întregul univers, uscatul, apele şi văzduhul, cerul şi pământul. Rânduiala nu este ordinea „aşezată şi păzită de oameni”. Ea este o lege a firii şi are înţeles cosmic. Omul nici n-o creează, nici n-o păzeşte, ci, în măsura în care o cunoaşte, se străduieşte să o respecte, pretutindeni şi oricând. Intervenţia omului strică rânduiala, chiar dacă, în aparenţă, o face în favoarea lui. Aşa se explică tradiţionalismul accentuat al ţăranului român, care s-a tot ferit de noutăţile civilizaţiei, reuşind să-şi păstreze obiceiurile şi mai ales vorbirea până spre zilele noastre.

                Comuniştii au fost primii care au stricat rânduiala. Au distrus viaţa satelor: economico-materială şi tradiţional-spirituală. Ordinea comunistă şi apoi noua ordine mondială sunt rânduiri fără rânduială. Nu fiindcă ar fi greşite principial. Uneori, în anumite locuri, în anumite perioade şi pentru anumiţi oameni par a fi bune, dar pentru alţii, nu. Se ştie că multe transferuri de populaţii, pe care nu le-au practicat doar comuniştii, s-au soldat adesea cu moartea sau degenerarea celor delegaţi (spre binele lor!) să trăiască prin rezervaţii, lagăre sau gulaguri. Se stabileşte noua ordine apelându-se chiar la exterminarea populaţiilor, nu întotdeauna primitive, ci doar lipsite de arme moderne. S-a constatat apoi, foarte curând, pentru fiecare caz în parte, că populaţiile atacate de agresori străini, învinse şi umilite, încep să se autoextermine, împărţindu-se în diferite grupuri, cu o sălbăticie de neimaginat. Ceea ce se petrece, şi la noi a început acest lucru după 1948, se datorează faptului că populaţiile îşi pierd încrederea, până atunci totală, în rânduiala lumii şi devin, la rândul lor, distrugătoare.

               Poate că fiecare popor ar trebui să aibă câte un cuvânt propriu pentru rânduială, care să fie diferit de acela pentru ordine, căci ordinea se schimbă mereu, pe când rânduiala există sau nu mai există. Şi dacă „rânduiala lumii izvorăşte din înţelepciunea lui Dumnezeu”, cum zice Ovidiu Papadima, ea este bună, căci aşa a făcut Dumnezeu lumea, şi a văzut că este bună. Ce facem noi cu această rânduială bună a lumii, asta ne priveşte! Cel care a făcut-o nu este obligat să o şi apere. Iar din faptul că n-o apără, nu trebuie să conchidem, după Nietzsche, că „Dumnezeu a murit”, ci, mai degrabă, că noi suntem deja morţi, căci fără rânduiala noastră nu mai suntem nimic, chiar dacă mai avem încă puterea de a ne înjunghia pe la spate unii pe alţii.

            Caracteristice rânduielii, considera Papadima, sunt ierarhia, munca şi echilibrul.

                Există o ierarhie cosmică, determinată de ordinea rigidă, care l-a îngândurat şi pe Newton, după care se petrec fenomenele cosmice, se perindă anotimpurile, trec lunile şi zilele săptămânii. Toate aveau corespondenţe personificate, se slujeau unele pe altele, păstrând astfel rânduiala, impusă şi oamenilor. Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică erau cele mai respectate.

               Ierarhiile folclorice presupuneau transpuneri din viaţa socială în regnuri naturale: regina albinelor, împăratul păsărilor. Vieţuitoarele au şi sfinţii lor care le ocrotesc: pentru gângănii, Arhanghelul Mihail, pentru lupi, Sfântul Nicolae. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. „Orice fir de nisip şi orice bob îşi are rostul şi locul său”.

              Legătura ţăranului român tradiţional cu mediul înconjurător se făcea prin respectarea rânduielii potrivite cu firea ţăranului. Nerespectarea rânduielii, care nu era intenţionată, ci datorată adesea ignoranţei, putea să conducă la evenimente nefaste, relatate în tot felul de povestiri. De regulă, însă, ţăranul nostru, din exemplele folclorice ale lui Ovidiu Papadima, culese din viaţa satelor dinainte de al doilea război mondial, dovedesc „imensul respect pe care-l arată faţă de celelalte fiinţe şi chiar faţă de lucruri”. Ar fi vorba aici şi despre o concepţie animistă generalizată, care impune respect pentru tot ceea ce este însufleţit, şi care poate să sufere când îi este lezată rânduiala, dar şi despre o concepţie religioasă aparte, după care Dumnezeu îşi impune voinţa în orice împrejurare, chiar şi în cazul calamităţilor produse de „stihiile firii”.

             Respectul şi dragostea pentru vitele sale ţineau de rânduiala obişnuită a oricărui gospodar. Înjuratul animalelor, bătaia sau chinuirea lor erau date ca exemple pentru oamenii marginalizaţi ai satelor. Dar şi plantele se bucurau de tot respectul, iar în povestiri se spunea că porumbul şi grâul se plângeau lui Dumnezeu de chinurile la care le supun oamenii până ajung să le devină hrană. Lucru pentru care erau închinate înainte de a fi măcinate sau pisate, iar deasupra pâinii şi a mămăligii, înainte de a fi tăiate, se făcea semnul crucii.

               „Să nu te joci cu focul” a rămas o zicală, dar ea avea la bază o credinţă veche, legată de respectul pentru puterea focului. Nu se puneau spini în foc, ca să nu-1 înţepe, iar seara era învelit în vatră, ca să doarmă liniştit. Focul, apa şi vântul (personificate) pot produce mari cataclisme, iar dacă de regulă se poartă blând sau potrivit cu anotimpul, această rânduială se datorează intervenţiei permanente a lui Dumnezeu, care nu le permite să se dezlănţuie fără măsură decât pentru pedepsirea necredinţei. „Este interesantă aici, zicea Ovidiu Papadima, imaginea de forţă elementară, aproape oarbă a naturii, şi frâna de fiecare clipă pe care i-o pune Divinitatea. Subliniind aceasta, intrăm în concepţia românească a rânduielii, care se arată astfel cu înţelesuri eterne şi totuşi nespus de dinamice”.

             Cum se explică atunci furia devastatoare cu care s-au repezit urmaşii acelor ţărani tradiţionalişti români pentru a distruge mediul natural în care au trăit de milenii, pentru a chinui şi a ucide animalele, pentru a se ucide între ei, a se jefui şi umili, a se alunga unii pe alţii, din ţară? A fost stricată rânduiala! S-a dovedit, câteva decenii la rând, că acest lucru este posibil şi s-a tot spus că este bine, şi chiar a fost bine pentru cei care au stricat rânduiala. De ce să nu profităm şi noi?, s-a spus şi se mai spune. S-a realizat şi la noi, putem zice, previziunea lui Ovidiu Papadima, „omul modern umileşte şi mai ales pustieşte pământul”, atunci când sufletul lui este pustiu. Şi nu poate fi altfel, căci el sau semenii lui au stricat rânduiala, legătura bună dintre el şi lume, dintre el şi ceilalţi.

             Se tot vorbeşte despre o revenire la normalitate, apelând la tradiţie. Dar folclorul, cum observă uneori cu tristeţe şi Ovidiu Papadima, ţinea chiar de pe atunci de domeniul trecutului. Sunt speranţe în renaşterea vieţii cultural-religioase, dar şi aceasta este adesea hulită şi cade în ispita disputelor păgubitoare cu tot mai multe variante străine şi duşmănoase.

                Există, totuşi, un tărâm al nostru, plin de comori nebănuite, ascunse acolo de toate răutăţile lumii – tezaurul limbii române, în care nu poţi pătrunde fără să-i cunoşti rânduiala. Şi vei regăsi acolo nu numai trecutul încremenit, ci apa vie a vorbirii, care se tot primeneşte şi, rostindu-se pe sine, ne poate călăuzi pe drumul anevoios a ceea ce trebuie să fim. Ridicată la rangul cel mai înalt, de dincolo de spaţiu şi de timp, vorbirea se preface în rostire filosofică. Rostirea filosofică românească, la a cărei elucidare au purces marii noştri cărturari, este adevărata păstrătoare a rânduielii noastre şi, cunoscută la timp, ar putea să devină cartea noastră de învăţătură în momentele acestea în care soarta noastră şade, cum zicea Constantin Noica, în „cumpătul vremii”.

Autor: Acad. Alexandru Surdu revistaclipa.com

*

Ovidiu Papadima- note biografice

 Născut la Sinoe – Mihai Vitează, în Dobrogea, probabil intr-o familie de aromâni (tatăl profesor), a făcut şcoala primară în Moldova, pe vremea refugiului din primul război, liceul la Tg. Mureş, absolvit în 1928, apoi Literele şi Filosofia la Bucureşti, licenţa în 1931, funcţionând ca profesor la Oradea, Câmpulung Muscel şi Olteniţa, iar între 1937 şi 1940, cu o bursă Humboldt a făcut studii doctorale în Germania, devenind lector la Universitatea din Viena, 1940-1941.

Debutase la 23 de ani, la Gândirea, unde a susţinut rubrica de cronică literară, a fost apoi secretar de redacţie la Revista Fundaţiilor Regale, 1941-1947 şi asistant al lui G. Călinescu, trecând apoi la Institutul de Lingvistică. În 1952 a fost arestat şi a străbătut calvarul închisorilor comuniste, inclusiv Canalul, dar şi Jilava, Gherla etc, eliberat în 1955, epuizat fizic, la doar 44 kg. Fără drapt de semnătură până în 1963, iar reabilitarea vine abia în 1971, când probabil opţiunile sale naţionaliste au devenit productive. S-a remarcat ca istoric literar, ca eseist şi ca folclorist, dând lucrări de referinţă în domeniu. A intuit fondul etnic al operelor literare şi a analizat operele lui Ocravian Goga, Mihail Sadoveanu, Cezar Patrescu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat şi ale altor scriitori contemporani din punctul de vedere al românismului.

                                                                                                        

Opera:
O viziune românească asupra lumii, (1941)
Neam, sat, oraș în poezia lui Octavian Goga, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1942)
Creatorii și lumea lor (1943)
Poezie și cunoaștere etnică (1944)
Cu cît cînt, atîta sînt – Antologie a liricii populare, București, Editura pentru literatură, 1963
Cezar Bolliac (1966)
Heinrich von Kleist (1967)
Literatura populară română. Din istoria și poetica ei, Editura pentru literatură, 1968
Scriitorii și înțelesurile vieții, 1971
Ion Pillat, 1974
Ipostaze ale iluminismului românesc, 1975
Evocări, 1997
ro.wikipedia.org
Sursa: Revista Melidonium

anbotimpuri, pictori, picturi

                                      Vara / August





Paris,  Pictură de Jean Béraud (January 12, 1849 – October 4, 1935),  impresionist  francez



"Cu gândul la tine" - tablou de Anca Bulgaru

"Natura" - tablou de Brânduşa Dinela

basilica

                                  Ziua de 3 august


                   Despre ziua de azi, 3 august, care are o însemnătate deosebită pentru mine, fiind născută în această zi,  mi-amintesc ce îmi povestea mama.  Consiliul de familie întrunit şi prezidat de bunica Tiţa şi mama-naşa, sora bunicii,după discuţii aprinse, au ajuns la concluzia că dacă metoda tragerii la sorţi a numelui din ligheanul cu preferinţele fiecăruia, nu dă rezultate, să se recurgă la ultima variantă, aceea a studierii calendarelor creştine. Acolo, au găsit, în sfârşit, în ziua de 3 august, (Calendarul Bisericii Romano-Catolice), pomenită sfânta/cuvioasa Lidia, femeie din Lidia, negustoreasă de purpură. Cel de al doilea nume al meu, Otilia,  a fost alegerea bunicii Tiţa, după numele altei nepoate.

                                                                                              

SFÂNTA LIDIA

ucenica sfântului Paul

(secolul I)

Pe când Sfântul apostol Paul, în timpul celei de a doua călătorii apostolice, se afla în localitatea Troas de pe ţărmul Asiei Mici, are o vedenie în care i se arată un bărbat macedonean şi-l roagă: „Treci în Macedonia şi vino în ajutorul nostru”. Era glasul lui Dumnezeu, care îl chema în Europa, căci până acum nu trecuse de hotarele Asiei Mici. Ascultător, Paul se urcă în corabie şi se îndreaptă spre Macedonia, împreună cu tinerii săi ucenici, Sila, Timotei şi Luca. Ajung în Portul Neapolis din Nordul Mării Egee şi de aici se duc în oraşul Filipi, aflat în provincia Tracia, ţinut ce astăzi aparţine Greciei. Misionarii lui Cristos, după ce au pus piciorul pe pământ european, au aşteptat ziua de sâmbătă pentru a se întâlni cu co-religionarii lor evrei; aceştia se întruneau într-un anumit loc pe malul râului, neavând, probabil, sinagogă, pentru a se ruga şi a citi câteva pagini din Sfânta Scriptură. „Sâmbăta” – istoriseşte Sfântul Luca în Faptele Apostolilor – „am ieşit dincolo de poarta oraşului şi ne-am îndreptat spre râu, unde presupuneam că se afla un loc de rugăciune. Ne-am aşezat şi noi şi le-am vorbit femeilor adunate acolo. Una dintre ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură[1], de loc din Tiatira, femeie temătoare de Dumnezeu, stătea şi asculta cu atenţie. Dumnezeu i-a deschis inima, ca să înţeleagă ceea ce spunea Paul. După ce a primit botezul, ea şi familia ei, ne-a invitat, zicând: «Dacă socotiţi că sunt o credincioasă a Domnului, veniţi şi staţi în casa mea»” (Fapte XVI, 11–15).

Putem considera că Lidia se bucura de o oarecare stimă, dat fiind preţul mare al materialului pe care îl comercializa, şi de multă autoritate în casa ei, căci a fost suficientă mărturia dată de ea, pentru ca toţi să ceară botezul şi să-i reţină pe misionari în casa lor, ca oaspeţi de onoare. Apostolii lui Cristos, mergând oarecum la voia întâmplării, au realizat prima lor recoltă pe pământ european: botezarea femeii „temătoare de Dumnezeu”, Lidia, prototip şi simbol al tuturor femeilor ce vor aduce şi vor întreţine între pereţii casei flacăra credinţei în Cristos. Bogata negustoreasă, urmând insuflarea harului, a pus interesele spirituale mai presus decât cele economice, întrerupând vânzarea în magazin, pentru a se întâlni cu alte femei în proseuca, locul de rugăciune de pe malul râului Gangos.

Lidia, recunoscătoare pentru bucuria ce i-au adus-o în suflet cuvintele Apostolului şi harul botezului, i-a rugat cu delicată insistenţă, ba chiar i-a şi „silit” pe misionari să accepte ospitalitatea ei. Casa Lidiei devine, în felul acesta, primul centru comunitar, prima ecclesia - „biserică” - din Europa. Pentru comunitatea creştină din Filipi, şi probabil îndeosebi pentru casa Lidiei, în Scrisoarea către Filipeni, Sfântul Paul are cuvinte de o gingăşie mişcătoare, numindu-i pe aceştia fraţi în Cristos „mult-doriţi, bucuria şi coroana mea”.

Referitor la cultul Sfintei Lidia lipseşte orice informaţie, până la introducerea ei în Martirologiul Roman de către învăţatul Baronius; dar sfinţenia Lidiei este dovedită în mod evident de răspunsul ei la chemarea harului dumnezeiesc.

După un obicei din vechime, când o persoană se mută într-o altă localitate, este strigată de către vecini cu numele localităţii de unde a venit. E probabil că numele de Lidia a fost atribuit iniţial persoanelor venite din provincia vest-asiatică Lydia, ocupată de perşi în anul 546 înainte de Cristos. Deoarece limba vorbită de locuitorii de atunci este foarte puţin cunoscută, nu se poate spune nimic despre înţelesul cuvântului ca atare. Femeilor creştine, acest nume le aminteşte exemplul luminos de credinţă şi bunătate al Sfintei Lidia.

---

^[1] Purpura era o substanţă colorantă de culoare roşie închisă, obţinută din sucul unor scoici; se folosea la vopsirea stofelor din care se confecţionau haine foarte scumpe, în general, purtate de împăraţi şi demnitari, şi alte obiecte de mare preţ.

spicy

                                       Astăzi sunt tristă!



           De ce sunt tristă? Nu ştiu! Nu mi-am analizat starea, nu am vrut. Si ieri am fost tristă, iar duminică am plâns. Cică te eliberezi dacă plângi. Mofturi! La mine n-a ţinut.  Ca să combat tristeţea am postat câteva bancuri pe pagina mea de Facebook.   Exact ca în bancul acela: Care este antidotul la Viagra?, - Cocolino,...!   ... Preluare de pe Garbo, unde sunt abonată. Toată lumea citeşte Garbo. Chiar şi bărbaţii sau mai mult ei. Bancurile sunt despre bărbaţi. Ei, da! Normal! Nu că tristeţea mea s-ar datora lor, bărbaţilor, dar nici nu-i exclud din listă.

           Cu ce se combate tristeţea la femei? Cu postarea unor bancuri pe blogul personal sau cu o curăţenie generală în apartament. Si cum de curăţenie generală n-am chef, ( nu sunt chiar atât de tristă!) - voi posta câteva bancuri.


     Ce au "barbatii in cap": 




                        





Teoria relativitatii:
In pat: este 7 dimineata, inchizi ochii pentru 5 minute si s-a facut 8:45.
La serviciu: este 1:30, inchizi ochii pentru 5 minute si cand ii deschizi este 1:31.







El si ea in pat. Suna telefonul. Ea raspunde si vine inapoi.
- Cine a fost? - intreaba el.
- Sotul.
- Atunci plec.
- Stai linistit. A zis ca mai sta inca o ora, fiindca a iesit la o bere cu tine.
✯ ✯ ✯
Trei prieteni, in padure: un surd, un chel si un stirb.
- Pst, zice surdul, mi se pare ca aud ceva!
- Brrr, raspunde chelul, mi se face parul maciuca!
Iar stirbul:
- Nu va fie teama, sunt inarmat pana-n dinti!
✯ ✯ ✯

- Manca-l-ar mama de catel destept, cum aduce el ziarul de dimineata!
Sotul iritat:
- Destept, pe naiba... Cainii vecinilor fac la fel!
- Da, dar noi nu am fost niciodata abonati la ziar!


 

                                                 *****
 Barbatii sunt precum pantofii...
Cei care iti plac, te costa.
Foarte putini merita pastrati mai mult de un sezon.
Daca nu îi iei potriviti, s-ar putea sa te bata.
Cei comozi nu te atrag, iar cei care te atrag nu vor sa intre..
Oricat le-ai vorbi, nu devin mai maleabili.
Unul singur nu e de ajuns decât pentru Cenusarese.
Unii merita lasati la usa.
Lumea te judeca in functie de ei.
Alte femei te invidiaza pentru ai tai, iar tu invidiezi alte femei pentru ai lor.
Cei sireti trebuie legati.
Toti trebuie calcati in picioare? (hmm!, cu domnii nu am fi chiar atat de crude!)

 
                                                  * * * * *
        
O broscuta testoasa "patina" prin nisipul desertului in cautare de apa. Merge ea ce merge si dintr-o data - "Pac!", o palma peste cap. Se uita in dreapta, se uita in stanga, se uita in spate, se uita in sus cer senin, nimic. Buuun. Mai merge ea ce mai merge prin desert - "Pac!" iar ia o palma peste cap. se uita in dreapta, s uita in stanga, se uita in spate, se uita in sus cer senin, nimic.
Morala: Uite asa si-a luat broasca testoasa doua palme din senin.
✯ ✯ ✯
Brocoli: Eu arat ca un copaceeel
Ciuperca: Eu arat ca o umbreluta
Marul: Eu arat ca o inimioara
Banana: Haideti sa schimbam subiectul
                                                      * * * * *

                Mda, haideţi să schimbăm subiectul!

   Când veţi simţi nevoia să vă apucaţi de curăţenie generală în apartament, să-mi scrieţi. Vă dau câteva poante...

   Acum, vă las, poate sunteţi la serviciu şi aţi închis ochii pentru 5 minute.. Nu vreau să vă stric momentul!..

  Cu drag, 
  O.

spicy

              


                                                                                             


                             Un banc simpatic


             Intr-o biserică un beţivan stând într-un colţ, observă în depărtare o siluetă într-o rochie lungă... Se apropie încet şi întreabă şoptit:

   - Madame, dansaţi?

   - Nu!, -  i se răspunde...

             La care beţivul:

   - Si de ce nu?

   - Din 4 motive: suntem într-o biserică, 
                            nu ştiu să dansez pe Sfânta Evanghelie,
                            madame e mă-ta..
                            eu sunt popa!


                                                         

basilica

      "Cum mai arătăm, Doamne? "





       Am împrumutat acest titlu dintr-un text al domnului Mihai Creangă, publicat cu mulţi ani în urmă. Mi-a plăcut şi, fiind noi în Săptămâna Patimilor, cred că este binevenit.

       Ziua de azi în creştinismul ortodox   are câteva semnificaţii  de care n-ar trebui să uităm:

       SPALAREA PICIOARELOR UCENICILOR DE CATRE MANTUITORUL, ca pildă de smerenie. (Ioan 13, 1-17) 

      CINA CEA DE TAINA, adica asezarea Sfintei Cuminecaturi. (Matei 26, 20-30; Marcu 14, 17-31; Luca 22, 14-38; Ioan 13) 

      RUGACIUNEA CEA MAI PRESUS DE FIRE, IN GRADINA GHETSIMANI. (Matei 26, 36-46; Ioan 17) 

      TRADAREA DOMNULUI DE CATRE IUDA (Matei 26, 47-56)  


      Să nu uităm  de "înfăţişarea" noastră interioară, cea care ne defineşte în fond.

      De aceea, reproduc un mic fragment din textul dlui Mihai Creangă, semnificativ pentru răsturnarea valorilor în societatea zilelor noastre.

       "In Joia Mare, pe un trotuar denivelat de lângă Piaţa Sudului, în Bucureştiul hârtoapelor, un om în vârstă s-a împiedicat şi a căzut, lovindu-se la cap; şapca i-a zburat la vreo doi metri. Neputându-se ridica imediat, ameţit şi sângerând, omul vede cum un individ ia şapca de pe jos, o scutură şi dă să plece cu ea... Nimeni nu i-a întins celui căzut o mână să-l ajute, nu-l "vedeau"; nici cel care a văzut şapca, dar nu l-a "văzut" şi pe omul prăbuşit la doi paşi de ea.  O simplă întâmplare, al cărui tâlc trist ne-a devenit cenuşia obişnuiţă de zi cu zi. Nu ne mai mirăm, nu ne mai indignăm, rănile celorlalţi nu ne mai dor. Cei puţini,  care - totuşi - mai au compasiune pentru semenii lor necăjiţi aproape se sfiesc  s-o arate, întratât de ciudat sunt priviţi. In schimb, violenţa, trivialitatea, aroganţa se manifestă  fără nici o jenă. Mai mult decât toate aceste neajunsurile şi grijile zilnice, aceste atitudini ne fac viaţa amară în România de astăzi."

        Această întâmplare mi-a amintit pilda  bunului samarinean din Noul Testament, unde samarineanul,  duşman recunoscut al evreilor care a "văzut" un om în suferinţă şi levitul, un slujitor al legilor evreieşti  şi un preot al Vechiului Testament, fiind ştiut că biserica după modelul sinagogii era condusă la început de prezbiteri (bătrâni), preoţi. Levitul şi preotul au trecut nepăsători, n-au "văzut" omul căzut.

        Cum mai arătăm, Doamne? 



                                                       





                                                                   

basilica

                                                                                                          
                      Despre Rugăciunea lui Iisus (V)                                          



            O altă formă  asemănătoare cu Rugăciunea lui Iisus găsim în opera lui Evagrie Ponticul, o glosă la Psalmul 37: "Nu mă lăsa, Doamne, Dumnezeul meu, nu te depărta de la mine. Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele", text publicat sub numele lui Origen.

             Aici ar fi un terminus ad quem pentru inscripţia despre Rugăciunea lui Iisus, ştiind de la geograful arab Ya'qubi (Histoire du site de Kellia - Kellia I), că în secolul al IX-lea mănăstirile erau abandonate şi nelocuite, fiind distruse în epoca patriarhului Damian (578 - 604).

             Nu se ştie din ce epocă ar fi inscripţia. nefiind datată, dar din  indicii provenite de la alte inscripţii s-ar putea socoti a fi din prima jumătate a secolului al VIII-lea.

             Astfel, prescurtarea, pe înţelesul nostru, a Rugăciunii lui Iisus găsită la Kellia, este: "Hristoase, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, Tatăl Hristosului Iisus, prin singurul Tău Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, ajută-ne/ajută-mă şi/sau miluieşte-ne/miluieşte-mă!"

             In secolul X începe monahismul atonit, monahismul harismatic de tip contemplativ isihast, care practică invocarea continuă a Rugăciunii lui Iisus. Chiar şi astăzi, candidatul la călugărie are datoria - impusă de Biserică - să practice rugăciunea aceasta: "Eşti dator să ai în minte, în inimă, în cuget şi în gura ta numele lui Iisus şi să zici: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"

Transcrierea în româneşte a inscripţiei de la Kellia:

          Un O* a zis
          Dacă
          demonii aruncă în noi sămânţa
          spunând: dacă 
  5      strigi
          neîncetat "Doamne Iisuse", tu
          nu te rogi Tatălui, nici Duhului Sfânt. Noi
          însă ştim că această sămânţă nouă
  10    este cea a atot-viclenilor,
          care însămânţează(?), pe atot-datornicul (?), 
          începând să-l ispitească pentru a-şi b[a-
          te joc de ei, pe cei care (sunt) în numele {lui
          Iisus, pentru a-i pierde pe cei care cred
  15    în numele Lui. Ei nu ştiu nimic despre aceasta.
          Dar noi, noi ştim, că, dacă {ne
          rugăm lui Iisus, ne rugăm Ta-
          tălui laolaltă cu El şi Duhu{lui
          Sfânt al Tatălui Insuşi împreună cu El.
  20    Să nu ni se întâmple, dar, să despărţim
          Treimea Dumnezeiască (şi) Sfântă!                                      
          Ci se cuvine să ne rugăm (astfel): dacă 
          spunem: Hristoase Iisuse, spune,
          "Fiul lui Dumnezeu Tatăl" (şi)
  25    spune, "Tatăl Hristosului Iisu{s".
          Si, săvârşind toată rugăciunea c{u El,
          spunem: "prin sin{gurul
          tău Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos".

* se crede a fi fost cuvântul "bătrân", şters de vreme.

Cuvintele din paranteză fiind şterse din cauza timpului, s-a tradus astfdel pentru a se  înţelege cât mai corect sensul. 


                                                                     

                                                  

basilica

          Despre Rugăciunea lui Iisus (IV)                                                                                                       
              Din cercetările întreprinse s-au găsit, în textele traduse din  limba coptă, referiri la "dulceaţa" de care se bucură cel ce invocă numele lui Iisus. Astfel, un călugăr tânăr îl întreabă pe Avva Macarie: "Părinte, arată-mi ce-i dulce şi ce-i amar." (Iacob, 3, 11). Avva Macarie îi răspunde: "Se spune despre sugar că, atunci când îl lasă jos, mama lui îi pune în mână ceva dulce pentru ca să sugă, să nu cumva apucând ceva murdar, să se îmbolnăvească şi să moară (...), cât despre dulceaţă, acesta este Domnul nostru Iisus Hristos, numele cel sfânt al Lui, adevăratul mărgăritar" (Matei, 13, 45-46). "Izvorul care ţâşneşte din inimile noastre, spune el în altă parte, având trimitere la Iacob, 3, 11 - nu trewbuie să izvorască nimic din ceea ce este amar (gânduri murdare), ci fără de încetare să izvorască numai ceea ce este dulce, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos" - text oferit de E. Amélineau în traducere proprie din limba coptă. Iar la cererea unuia din fraţi de a-i explica versetul: "Cugetul inimii mele înaintea Ta pururea" din Psalmul 18, Avva Macarie răspunde: "Nu este altă cugetare mai subtilă decât cugetarea la numele izbăvitor şi binecuvântat al Domnului nostru Iisus Hristos păstrată cu sfinţenie în tine mereu..." (Idem).

              Invocarea numelui lui Iisus legată de respiraţie apare şi în alt text atribuit lui Macarie: "Privegheaţi cu atenţie asupra numelui Domnului nostru Iisus Hristos, cu inima smerită, fă-L să ţâşnească pe buzele tale şi trage-L apoi la tine (...), cheamă-L cu toată grija: "Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, miluieşte-mă!" (din Scrisoarea lui Nil). Tot la Nil găsim că numele lui Iisus este o hrană, o hrană deosebit de dulce, o formă de meditaţie comparată cu rumegarea la oi.

              Autoritatea unor monarhi bătrâni, precum Avva Macarie, recomandă Rugăciunea lui Iisus pentru că oricine cheamă numele lui Iisus se roagă în acelaşi timp Treimii celei Sfinte şi nedespărţite, Fiul fiind nedespărţit de Tatăl şi de Duhul Sfânt.

              Dacă într-adevăr, toate aceste cuvinte au fost rostite de Sfântul Macarie Egipteanul, întemeietorul vieţii monahale din pustia Schetică, atunci se dovedeşte că Rugăciunea lui Iisus, este practicată în Egipt din secolul al IV-lea d.H., mult înainte de epoca isihasmului.

              "Textele referitoare la Rugăciunea lui Iisus ţin de cele ale căror urme nu apar nicăieri altundeva şi sunt, probabil, elementele cele mai recente" - ne atrage atenţia A. Guillaumont.

               Cele mai vechi mărturii cu privire la invocarea neîncetată a numelui lui Iisus Hristos urcă până în secolul V unde Diadoh al Foticeei o menţionează.

                Alte interpretări ale Rugăciunii lui Iisus găsim la Nil, la alţi monahi - Varsanufie şi Ioan (Filoc.rom., XI), şi chiar în binecunoscutele texte ale lui Ioan Scăraru (Filoc.rom., IV). Totuşi , cele mai importante le găsim în Fragmente din viaţa dreptului şi marelui nostru părinte Avva Macarie - text editat de E.Amélineau în  Annales du musée Guimet, în 1894.


                                                                

 

basilica

               Despre Rugăciunea lui Iisus (III)



                                                                                                                 In  Biserica Ortodoxă, începând cu secolul al XIV-lea şi până astăzi, se foloseşte forma "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!" (ultimul cuvânt putând fi omis), formulă care leagă prin voie liberă (Matei, 9, 27 şi Luca, 18, 13).

                   Un alt exemplu cunoscut, de repetare, avem la începutul Psalmului 69: "Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuţi mie, grăbeşte-Te!" - redat de Cassian în scrierile sale.

                   Inscripţia descoperită la Kelia este deosebit de preţioasă, ca orice indiciu epigrafic, fiind "directă şi imediată" iar repetarea neîncetată a numelui lui Iisus, "Doamne, Iisuse", arată esenţialul, adică continuitatea, după cum găsim în rândul 6 îndemnul "neîncetat".

                   In afară de aceasta s-au mai găsit "Iisuse Hristos, numele mântuitor" şi "Dumnezeul meu, Iisuse, ajută-ne!" - invocaţiile cele mai răspândite.

                   De remarcat că această rugăciune se spune în ritmul respiraţiei, neîncetat, după cum aflăm la autorii isihaşti: "De fiecare respiraţie a ta să lipeşti paza sufletului şi numele lui Iisus", ne spune Isihie Sinaitul, unul dintre teoreticienii Rugăciunii lui Iisus, cu o datare posterioară secolului al VII-lea, dar nesigură (Pateric, Ammona).

basilica

                                                                         

               


          Despre Rugăciunea lui Iisus (II)                            




                Fiecare chilie avea două încăperi: una în care călugărul dormea şi cealaltă rezervată rugăciunii, pe al cărei perete dinspre răsărit se afla o nişă în care era pictată o cruce sau chipul Mântuitorului. Din alte documente anterioare se ştie că, în perioada creştinismului timpuriu, se obişnuia rugăciunea cu faţa spre răsărit, tradiţie păstrată până în prezent. Nici călugării egipteni nu ignorau această practică (Pateric, la capitolul despre Avva Arsenie).

                Această întrebuinţare a nişei se presupune că a fost împrumutată din tradiţia iudaică unde nişa arată Ierusalimul.

                Intr-una din încăperi s-a descoperit o inscripţie care, datorită conţinutului, este considerată ca prima formă a Rugăciunii lui Iisus. Inscripţia aceasta are 29 de rânduri, şi numele lui Iisus Hristos este factor predominant, "cu scopul de a aşeza sufletul într-o stare de rugăciune continuă", recomandare menţionată în Pateric (A. Guillaumont).

                In 1965, cu prilejul primei campanii de săpături, s-a descoperit, "pictată pe zidul unei săli ce constituia capela unei chilii" (cf.A.Guillaumont), această inscripţie amplă numită Rugăciunea lui Iisus.

                Rugăciunea lui Iisus se deosebeşte de altele asemănătoare prin repetarea numelui lui Iisus, ca element esenţial, şi asocierea cu rugăciunea vameşului, "fii milostiv mie, păcătosului!" (Luca, 18, 13).

                La Kellia au fost descoperite mai multe inscripţii - 47 ca număr - incomplete, din cauza timpului, trasate pe pereţi cu cerneală (vopsea) roşie.

                 Practicarea Rugăciunii lui Iisus printre călugării din Egiptul secolelor al VII-lea - al VIII-lea a fost confirmată de această descoperire.

                 Despre istoricul acestei rugăciuni în Biserica română, s-a ocupat pe larg părintele profesor Dumitru Stăniloaie în "Isihaştii sau sihaştrii şi Rugăciunea lui Iisus în tradiţia ortodoxiei româneşti" (Filoc.rom., VIII).

basilica

                       Despre Rugăciunea lui Iisus (I)

                N-am mai postat nimic de ceva vreme. Nu ştiu ce se-ntâmplă cu mine, care e cauza. Dar astăzi, într-un moment de inspiraţie, un prieten mi-a trimis un articol cu un subiect asemănător, ceea ce mi-a amintit de o promisiune făcută mie. 

                Drept urmare, postez, aici şi acum, un articol publicat în 2003, tot în ajunul sărbătorii de Paşte, în România liberă.


                Mulţi ştiu Rugăciunea lui Iisus şi o practică, puţini însă cunosc vechimea ei.
                După cum se ştie, primele descoperiri despre practicarea rugăciunii le găsim la călugării egipteni. Aceştia se rugau des şi fără vorbe multe, se rugau neîncetat,  făceau rugăciuni scurte şi dese, după cum aflăm de la Sfântul Augustin în Epistola 20, sau cum Avva Isaac îi învăţa  pe Cassian şi pe însoţitorul acestuia să recite  neîntrerupt primul verset din Psalmul 69: "Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte Doamne, să-mi ajuţi mie, grăbeşte-te!" (Conlationes, X, ed. Pichery) - ca pe o taină a primilor călugări din Schetia. 

                Astfel, în 1965, cu prilejul unor săpături aeheologice în Egiptul Inferior, s-a descoperit un complex de chilii datând din preajma anului 335 d.H.(Pateric, Avva Antonie).

                Aşezarea monastică la care ne referim, era la început doar o anexă a Nitriei, numită Kellia - "Chiliile". Aici, călugării trăiau singuri, în chilii răspândite în deşert.

               Tot din Pateric aflăm că, probabil, fondator al acestor aşezăminte a fost Ammun, după îndrumările Sfântului Antonie.