ştiaţi că...

                            Pasărea Caladrinon

                                                                                                     


      Pe unde nu se găseau cu înlesnire doctori, lumea, înfricoşată de groaza morţii, ştia, din vechime, alt mod de a cunoaşte soarta bolnavului. I se aducea o pasăre măiastră numită Caladrinon (N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, I, Bucureşti, 1938; L.Mac Kinney, Medical Illustration in Medical Manuscripts, I, Lerkley, 1965), pe care o pomeneşte şi Fiziologul, bucoavna în care se află descrisă toată lumea animalelor (deseori închipuită...), carte asupra căreia întârziau, mult minunându-se, şi străbunii noştri în serile lungi de iarnă.

Pasărea Caladrinon avea penele cu totul şi cu totul albe; se spune că ar fi fost de fel de prin Persia sau si mai departe. Orice curte regală sau princiară ţinea să o aibă, dacă binenţeles o găsea. Când pasărea Caladrinon era pusă în faţa bolnavului şi îşi întorcea capul de la el, sărmanul putea să-şi încheie socotelile, luîndu-şi rămas bun de la viaţă; dar dacă pasărea îl privea drept în faţă, atunci era semn sigur că se va întrema şi se va bucura de multe zile frumoase. Orice rugăminţi, orice îmbieri făcute păsării acesteia vestite nu erau în stare să o înduplece a-şi întoarce capul spre bolnavul sortit pieirii.

Fie că sentinţele sale erau prea necruţătoare, fie că nu zbura pretutindeni, bolnavii preferau să se adreseze mai curând doctorilor, care cel puţin aveau avantajul de a vorbi şi astfel de a-şi ascunde  gândurile.
Dar doctorii nu erau nici ei pe atunci aşa de numeroi şi uneori erau căutaţi îndelung şi aduşi cu mare cheltuială.
Doctorul se înfăţişa bolnavului în toată demnitatea sa doctorală, îmbrăcat în roba-i lungă (care-l deosebea de chirurgii cu roba scurtă!), pe cap cu boneta profesiunii, purtând în deget inelul de aur acordat medicilor încă de împăratul August, iar la subţioară ţinând cartea zodiilor.

 Pentru a nu ne depărta de ţărmurile noastre, iată textul celui mai vechi manuscris românesc al Florii Darurilor, de la sfîrşitul secolului al XVI-lea: liubovu aceasta poate să-lu închipuiască o(m) spre o pasăre ce se cheamă caladrinon; ce acea pasăre are aşa nărav şi înţelepciune: căndu duc înaintea omului bolnav şi iaste omul spre moarte a muri, el întoarce capu să nu vadă prea o(m).(f.459r – 459v).

Text preluat din N.Vătămanu, Voievozi şi medici de curte, Bucureşti, 1972)