In gândirea greacă, cuvântul, logosul, a însemnat nu numai cuvântul, fraza, discursul, dar şi raţiunea şi inteligenţa. Oricare ar fi credinţele şi dogmele, cuvântul simbolizează, în general, manifestarea inteligenţei în limbaj, în natura fiinţelor.
De aceea se şi spune că, limbajul reflectă gândirea unei persoane.
Pe cuvânt s-a ridicat creştinismul. Puterea unui cuvânt este dată de energia care se pune în el şi care nu ţine de numărul de decibeli. Un singur cuvânt spus cu o anumită încărcătură emoţională poate atinge mai adânc fiinţa umană decât un răcnet.In VT "cuvântul lui Dumnezeu" este folosit ca sinonim pentru legea lui Dumnezeu. In NT sunt folosiţi doi termeni, - logos şi rhema, cel dintîi termen fiind folosit în mod suprem la mesajul Evangheliei creştine, deşi şi al doilea are acelaşi sens.
Pentru biserica primară "Cuvântul" a fost mesajul revelat de Dumnezeu în Cristos, mesaj care trebuia predicat, răspîndit şi ascultat. Era cuvântul vieţii, cuvântul adevărului, cuvântul mîntuirii, cuvântul împăcării, cuvântul crucii.
Unul din părinţii bisericii ortodoxe, Părintele Pantelimon, spunea: "Din punct de vedere fizic cuvântul este energie, gândul nu poate fi altfel, deci este tot energie".
Iar Claire Lalouette, scrie în cartea sa "Civilizaţia Egiptului antic", despre unul dintre faraonii Egiptului care îşi învăţa fiul: "Puterea omului stă în limba sa; cuvintele sunt mai puternice ca orice luptă"
Din credinţa în puterea Cuvântului derivă convingerea că nu trebuie pomenit numele unei fiinţe primejdioase sau a vorbi despre lucruri rele, fapt regăsit în dictonul latin lupus in fabula ("nu vorbi de lup") sau în expresia nomina sunt odiosa "cuvintele sunt nedorite". Această convingere, credinţă a creat un complex al "magiei cuvântului".
Prin credinţa în puterea magică a cuvântului s-a creat un întreg repertoriu de neegalat în lume cu descântece, vrăji, blesteme. Din această credinţă s-au născut cântecele de iubire, dor, tristeţe, bucurie.
De pildă, numele copilului nou-născut nu se rosteşte până la împlinirea unei anumite vârste, pentru a-l feri de Strigoaice, Mumele-Pădurii, Samce şi alte spirite neprietenoase care abia aşteaptă să-l înlocuiască cu odraslele lor "infernale". De obicei se foloseşte un eufemism (gr. eu - "bine, bun" + phem - "vorbesc"), nume metaforic, cu scopul de "îmbunare" a spiritului. Mătrăgunei, plantă rea, otrăvitoare, i se spune Doamnă-mare, Doamnă-bună, Impărăteasă, Floarea codrului etc.
Un capitol interesant în "magia cuvântului" în tradiţia românească îl are obiceiul schimbării numelui copilului bolnav sau chinuit de duhuri rele. Copilul este "vândut" pe fereastră unei femei străine, care revine cu numele schimbat (S.Fl.Marian, "Naşterea")
Binecuvântarea înseamnă un transfer de forţe. A binecuvânta înseamnă în realitate a sanctifica, a sfinţi prin cuvânt, adică a apropia ceva anume de sfânt, care este forma cea mai înaltă a energiei cosmice.
Ernest Bernea în lucrarea sa "Cadre ale gândirii populare", nota: "Cuvântul are putere, că e de la Dumnezeu (...) Eu cred că cuvântul rostit are putere; el poate aduce rău şi poate aduce bine. Altfel, cum s-ar fi făcut blestemul şi descântecul? Da' urarea de bine?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu