Numele şi renumele vikingilor (II)

                           Aşadar, să ne "îmbarcăm" pe corabia normandă şi să pornim într-o primă călătorie imaginară prin istorie pe urmale vikingilor.

                           Un negustor arab, pe nume al-Tartushi din califatul Cordobei, pe la anul 950, a vizitat Hedeby (Danemarca) şi scrie în impresiile sale printre altele: "... se întâmplă des ca un copil nou născut să fie aruncat în mare pentru ca părinţii sa scape de grija creşterii lui." Iar mai departe citim "Nimic nu se poate  compara cu cântecele înspăimântătoare ale acestor oameni, care sunt mai urâte decât lătratul câinilor."

                         Iar Caesar, în însemnările referitoare la popoarele din nord, barbarii, scrie: "...furturile comise în afara graniţelor unui trib nu atrag după ele dezonoarea, ba, ceva mai mult, germanicii (vikingii - n.a.) pretind că aceste  furturi sunt un fel de exerciţii pentru tineret şi se practică pentru a înlătura trândăvia." (Op.cit.,VI, 23)

                       La vikingi legile variau de la un thing (comunitate gentilică, un mic parlament local) la altul. Interesant este şi faptul că, mult timp legile vikingilor n-au cunoscut pedepse corporale.


                       De la Tacitus aflăm despre cântecele de luptă şi dansurile  războinice: "Jocuri au numai un soi, care-i acelaşi în toate adunările lor: tineri în pielea goală saltă printre săbii şi framee (lance de luptă la popoarele germanice, de înălţimea unui om, cu vârful de forma unei frunze la laur, ascuţit şi tăios) gata să-i străpungă şi aceasta numai de bună plăcerea lor."

                       Vikingii erau oameni care trăiau lângă şi prin mare. Fără cunoştinţe solide de navigaţie, fără corăbiile lor specifice, uşoare şi iuţi, atacurile piratereşti ar fi fost imposibile. Insuşi numele sub care erau cunoscuţi, deşi însemna aventurier, prădător, are rădăcina în cuvântul vik (golfuleţ), erau deci "oamenii golfurilor". Corabia era adăpostul, prietenul firesc, cu ea pescuiau, puteau face negoţ, şi, chiar,  "comunicau" cu vecinii.

                      Surprinzător este la aceste triburi de barbari, sălbatici, temerari, aspri şi necruţători, că  îşi botezau corăbiile cu nume poetice chiar: "Buiestru înaripat", "Corbul vântului","Renul regelui mării", "Calul pornit pe cărarea pescăruşilor"...
                      Nota aceasta sentimentală explică legătura strânsă dintre corăbier şi corabie, corabia fiind refugiul, prietenul, salvatorul.

                     Cruzimea de care dădeau dovadă în luptă este una dintre etichetele puse de istorie asupra vikingilor. Indeosebi acelui tip de luptător numit bersekr, adică războinic furios, în daneză, care îşi provoca starea de furie cu o băutură cu efecte halucinogene. De multe ori, în rândul luptătorilor erau şi femei, numite "fecioare cu scuturi",  putem spune "gingaşe" frumuseţi nordice.
                     Berserkr, războinicul elitist, în traducere literară "cel în piele de urs", dezlănţuind în luptă o furie oarbă, imita prin cruzime comportamentul animalelor de pradă, mai ales al lupului.

                     Odhim, zeul suprem în mitologia scandinavă, este totodată şi zeul războiului, luptătorii vikingi bucurându-se de o soartă privilegiată după moarte. Moartea unui viking în luptă fiind socotită un act religios suprem, extatic.

                    Dacă în atribuirea de nume poetice corăbiilor se reflectă legătura dintre om şi corabia sa aproape însufleţită, nu acelaşi lucru se poate spune despre atribuirea numelor de botez. Spiritul războinic se manifestă, conform lui Emil Nack, şi în atribuirea numelor. De exemplu: gunt, hilt, wic (bătălie) se regăseşte în nume ca Gunther, Brunhild, Ludwig; bert, mar (strălucit, faimos) = în Adalbert, Waldemar; ar (acvilă) = în Arnold; ber, bern (urs) = în Berhard; wolf, wulf (lup) = în Wolfgang, Wulfila etc.

                In creaţia lor artistică n-au excelat (probabil luptele, pirateria le ocupa tot timpul ), deci creaţia artistică se limita la început doar la decorarea unor unelte şi a armelor şi într-un fel al corăbiilor. Dar şi aceste decoraţii aveau o simbolistică specifică, un anumit bestiar, cu elemente de furie, în plin atac, contorsionat de durere.
               O contribuţie modestă a anglo-saxonilor la arta Evului Mediu timpuriu sunt bisericile şi masivele cruci de piatră sculptate, distruse în majoritatea lor de invaziile daneze.
 
              Dar spre sfârşitul secolului XI, urmele vikingilor dispar, cu excepţia tărilor scandinave şi Islanda, după ce au scris un capitol important din anumite puncte de vedere, în istoria civilizaţiei şi culturii europene.

             Din vechile scrieri scandinave, numite saga, pline de fapte îngrozitoare, peste fire, cum spune Al. Odobescu, izvorăşte o energie surprinzător de mare, şi, uneori, regăsim gânduri şi sentimente nobile, încât suntem cuceriţi de farmecul lor.

Surse: alex despre Danemarca