Moştenirea vikingilor (I)

                           După cum se ştie, imperiul britanic aparţine epocii moderne. In opoziţie cu aproape toate  imperiile  din antichitate sau evul mediu, continentale şi omogene, cel britanic este un imperiu colonial, discontinuu.
                             "Nimic, în existenţa timpurie a Britaniei, nu arăta grandoarea pe care era destinată sa o atingă", spune istoricul englez  Th. B. Macaulay, politician de orientare liberală.

                          Spre deosebire de alte împerii mari din istorie, el s-a întins în toate continentele, mările fiind mijlocul de legătură.
                               "Cea mai ilogică structură creată de oameni, din câte a văzut istoria..." - spun englezii înşişi în "The Cambridge History of British Empire" ,(CHBE), vol.I, 1929.


                          Afirmaţia lui Macaulay este uşor maliţioasă cu intenţie de paradox, această "structură ilogică" necesitând a fi supusa discuţiei.
                            Certitudinea lipsei iniţiale a vocaţiei engleze de expansiune? Hm!
                        Cercetarea mult mai atentă arată suficiente puncte de plecare privind expansiunea, referindu-ne doar la perioada premergătoare marilor descoperiri.
                            Dar la 1066, anul cuceririi normande, şi apoi afârşitul veacului al XII-lea când a început cucerirea Irlandei, si continuarea în celelalte veacuri, preocuparea monarhiilor engleze pentru posesiunile lor devine prioritară.
                           Poziţia insulară, unică, permite comerţului maritim să joace un rol însemnat. In timp s-au luat măsuri de sprijinire a comerţului maritim englez, unele, fiind premature, deoarece, la sfârşitul secolului al XIV-lea, sub regele Richard al II-lea, Anglia nu avea marină comercială. Dar sub regina Elisabeta,
în secolul al XVI-lea, marina comercială engleză se dezvoltă şi prin două legi, din 1559 şi 1563, regina aplică taxe vamale suplimentare corăbiilor străine ce ancorau în porturile engleze, cabotajul fiind rezervat doar vaselor englezeşti.

Regina Elisabeta I a Angliei

                    Pe la 1404, negustorii de postavuri din York, Ipswich, Newcastle, Hull şi Londra pun bazele unei asociaţii, numită "Compania negustorilor aventurieri" - companie ce a primit cartă de monopol la 1564.
                   In vremea lui Henric al VI-lea, circulă un poem politic, anonim, dar atribuit lui Adam de Moleyns, devenit mai târziu episcop de Chichester, poem intitulat The Libell of English Policye (Carte despre politica engleză). Printre altele, poemul cuprinde unele accente de naţionalism economic, cu recomandarea de a controla drumurile comerciale ale hanseaţilor şi italienilor, concluzia fiind aceea de a urmări dominaţia engleză asupra mărilor învecinate. "Tine strâns marea, căci ea e zidul Angliei; şi-atunci şi Anglia va fi susţinută de mâna Domnului /.../ şi mai cu seamă, păstrează cu tărie marea cea îngustă..." (Canalul Mânecii) (CHBE, I).

                           Vechiul imperiu corespunde unei epoci de acumulări cu surse importante în comerţ, în deposedarea ţărănimii de pământ şi în jaful colonial.

Sir Francis Drake

                           Din galeria navigatorilor englezi, precursori ai colonizării se desprind două nume: John Hawkins şi Francis Drake.  La 1562, Hawkins, potrivit tradiţiei, ar fi vându în Antilele spaniole, la San Domingo, primul transport de 300 sclavi negri, aduşi din Guineea, de un vas englez. O data cu aceasta, el inaugurează trecerea englezilor de la comerţul făcut pe ascuns, prin contrabandă, la acte de violenţă făţişe, în scopuri de jaf, de protejare a comerţului ilicit, invocând pretenţiile Angliei la bogăţiile pământurilor nou descoperite.
                         Hawkins poartă adevărate "războaie private" împotriva flotilei şi porturilor din coloniile spaniole. In 1568
Hawkins a reuşit sa scape dintr-un conflict cu spaniolii în care flotila sa a fost distrusă. Impreună cu el a scăpat şi un "colaborator", care va depăşi faima tuturor piraţilor englezi: Francis Drake.
                           Incursiunile piratereşti ale lui Drake erau finanţate nu numai de mari negustori şi nobili englezi, ci chiar de regina Elisabeta.

                              In 1580, corabia lui Drake, Golden Hind (Căprioara de aur),- trăsătura specifică vikingilor de a-şi boteza corăbiile cu nume de alint, moştenire evidentă a acelor vremuri - a ancorat în portul Plymouth, dupa ce a străbătut Oceanul Indian şi a dat ocol Africii pe la sud. Aici îl aşteaptă mari onoruri, titlul de cavaler şi o reputaţie de erou naţional, chiar dacă spaniolii îl considerau cel mai primejdios şi ordinar pirat, cerându-i-se reginei Elisabeta, în nenumărate rânduri, pedepsirea lui şi restituirea prăzilor jefuite.