Titu Maiorescu, biografie (1840 - 1917)
Titu Maiorescu, critic literar, filosof român
|
Titu
Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu
Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al
Caransebeşului, Ioan Popazu. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran
transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi
luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior.
Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.
În
septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl
său era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu
Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru
externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de
gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.
În
timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile
Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea "Însemnărilor zilnice"
(ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de
manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de
Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi
care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu.
Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter
puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic
să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor
austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau
de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie
Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a
voinţei de care dăduse dovadă.
Graba
pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare nu afectează
seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide
a lui Maiorescu se instaurează acum.
În
decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin
echivalarea doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la
Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher
Form (“Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.
În
vara anului 1862 se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna
noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi
director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.
În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema
“Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei
până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea
economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie
este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18
septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă
de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale “Vasile Lupu“
din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi
compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica
pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă.
La
28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza,
moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia
Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea “fundamental reorganizat".
În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii
publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie
documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.
Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.
La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du régime dotal".
Întors
în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie
din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii
din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european.
În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de
energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale
apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune
vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu:
profesor universitar la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi
vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de
ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a
fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care
i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici,
care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până
când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească
netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.
Începuturile
activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul
aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii
premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură
originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste
pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese
să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror
mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile
şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a
adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină
îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea
"critică judecătorească", întrucât studiile şi articolele lui
nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult
sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust
artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii
considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară
doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de
realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii
scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să
sporească exigenţa publicului.
I
s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp
literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund
una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române:
perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu
însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a
unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu
Zamfirescu şi alţii.
Moare în 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu