Un poem

Preluare din România literară nr.3/2013

La Doamna Candrea… (elegie despre defunctul restaurant al scriitorilor de Adrian Popescu

1. După ce Nicolae Prelipceanu ne-a făcut să respirăm aerul saturat de cei încă vii din Sala cu oglinzi, deşi plecaţi dintre noi, am coborât la un pahar de vin roşu, uşa închisă a Doamnei Candrea ni s-a deschis, ca prin minune, acum. Totul părea aievea, voci, vin şi fum, un zumzet odihnitor, prozatori robuşti, critici supli, şi mai ales slujitori ai lui Apolo forfoteau pe-acolo. Râsete şi chipuri, un mic bairam, numai prieteni, cunoscuţi, de aici, dar şi de dincolo. Domnul Şora-mi vorbea chiar despre tinereţea celui de a cărui masă ne rezemam. Masa aceea, acum fără stăpân, suporta bine, paharele noastre, destul de pline; tăblia cu intarsii ne accepta familiaritatea cu cel neviu. Amândoi inspiram iar fumul havanelor, pe care ni le oferise amfitrionul, cel care purta mustaţă semeaţă ş-avea două Inimi sub săbii. Dulapul cu lucrătură barocă rămăsese, sticla de rezervă cu vin roşu o întrezărisem, amândoi , şi am surâs: şi post-mortem gusturile aceleaşi rămân. Gabriel ştie ce spune: Casa Monteoru e mai mult ficţiune. Locul unde stătea de obicei Ileana era neatins, ai spune cald, ca un cuib ce păstrează, amintirea mierlei funebre , nici tu praf, nici tu păienjeniş pe locul lui Virgil, doar că lemnul scaunului începuse să se răcească, întâi braţele, apoi spatele, după ce el, om de la Dunăre, supărat- foc, cu lacrimi mari pe faţa-i de copil ieşise în frigul iernii… Se visa la Corabia? „Lipsea atât de puţin, dar acel puţin taie ca sabia“. Ne lipsea un grăunte de nebunie, Ca totul să-nceapă. El ai fi zis că vrea să pescuiască la copcă o noapte lungă, de băuse atâta votcă. ŞI DUS A FOST. Poate se ascunsese la Salonul spaniol, cum obişnuia, în ultimul timp, evitându-mă, deşi dormisem la el şi eu, înaintea primei şi ultimei noastre călătorii, în Tracia, pe urmele lui Orfeu. 2. Din acvarium, adică din locul de lângă bar, unde se aşezau, de obicei, şaizeciştii, Pituţ, Matei, Tomozei, Negoiţă, Hagiu… (pe unii desigur îi sar, pe îndoielnicii, pe triştii, cântăreţi la curtea Ceauşului). răzbăteau hohote între râs şi plâns; ca ieri, îi văd cum îşi reazămă lirele sau harfele, ca pe nişte biciclete, de eleganţii pereţi, se auzeau, dacă erai atent, un fel de vaiet amar, un soi de exasperare a arcuşului, (beau mult, dar nu erau beţi) frânturi de versuri clasice, şi comenzi cu dichis. (Chiar după 12, când totu-i închis). Fuseseră odată şi ei tineri… cu şapca lui cadrilată pe ochi, întins pe două scaune, Hagiu îşi compunea Sonetul de vineri. Nu se simţea mirosul de pricomigdale, abia scoase din cuptor, nici miros de pâine prăjită, sau de jumătăţile umplute, de ou, aduse de Miţi pe un platou, servite numai perechi, sau arome de vinuri noi sau vechi, bucătăria cu tot cu miresme era debranşată de la curent, oglinzile erau fără luciu, de când pisica lui Suciu crescuse cât un Doberman şi vorbea frangleza şi germana, fluent... Ahoe-şi făcuse numărul, izbind uşa de perete, cu umărul, „Trăiască Uniunea Sovietică, Ea ne deretică!“ Rimele lui erau hohot, nu pizmă, Ion Sofia Manolescu-şi povestea, provocat de noi, a suta oară, aventura din italica, însorita Cizmă. Uneori, venea din ţinutul Iaşilor, Ioanid, un „ Poet al uraşilor“, cânta la pianul dezacordat din hol, cu fildeşul clapelor spart; Ion Papuc îmi aducea, să-i citesc pe Bossuet şi Descartes… Era forfota veselă a unui fort, Era căldura fratern-a unui port. Cu atâta antren, Petru Poantă renunţase la biletul de tren. 3. Stam cu Marius Robescu la masă, el bea numai Cabernet, ori foarte rar, Pinot noir, cu înghiţituri mici, rar, şi cu Petre Stoica, fumând, râzând în barbă, separând perla de scoica banală, crescător de verdeţuri autohtone şi de iepuri, de rasă, mitteleuropeană, dăruiţi de Herr Profesor Max Demeter Peyfuss… Le tăia în zori iarbă apoi, cu cei din Otopeni, răsturnau lumea cu creştetu-n sus. O repunea la loc, la birt. Spălând-o de jeg cu spirt. Dan Cristea ne explica mereu ceva inexplicabil, după Maurice Blanchot, unde oximoronul supunea antiteza, ciuleam urechile, la spusele domnule Şora, la glasul ferm al lui Dorin Tudoran, un stră-strănepot de năsăudean răzvrătit, din Bichigiu, aflat cu orânduirea-n litigiu, pe vremea Mariei Tereza. Râs mânzesc , revoltă-n genunchi, priviri repezi furişate în jur, izbituri. Apoi brusc nici un sunet în potolitul saloon, balonul alb odată al lui Ţuţea se decolora mai tare, vă jur. Eram tineri, ziua era lungă, Locul era ferit de poterele cardinalului Mazarin, sau credeam noi asta, dar de la o vreme cui îi mai păsa? Plenare, voturi în plen, bâlbăitul refren, politrucii, năpasta. Rolf fusese bătut la câteva sute de metri de aici, îşi pierduse câţva dinţi sub lovitura de pumni a unor oameni în civil, Cadmos căutând Europa, Cadmos semănând pe trotuar nu dinţii lui, dinţii fiarei de unde răsăriseră nişte războinici, care se luptau între ei, ca noi, atunci, uleiul şi cerneala nu se legau, iar Teba se cerea fondată dar nu s-au aflat prea mulţi eroi. După, da, cu nemiluita. Scrumierele vorbeau singure. în restaurantul scriitorilor. 4. Nichita dădea rar pe-aici, un înger căzut plin de taine alchimice: argintul iubirii îl schimbase pe aurul himeric, era palid, ca Byron, sosea gardat de Drăgănoiu, era ca un fluture multicolor, chinuit de aripa zdrenţuită, aproape ruptă. În trup avea înfipt un creion. Când venea Nichita se repezeau toţi să-l îmbrăţişeze cu damful beţiei sociale exhalând din pori şi haine. Trecuse binişor ora, Şi nu mai venea Ion Cocora. 5. Acum, vorbeam cu Filosoful despre cele care nu mai există, dar sunt, bine păstrate în acest loculus, ori columbar, unde cenuşa zilelor noastre s-a adunat ca un dar, ori e doar un fel de loc fără loc, o amăgire dimoviană, unde ne-am ascuns, Casa Scriitorilor e ficţiune, Gabriel ştie ce spune, o fi ea U-toposul nostru, submarinul nostru U-52? Tinerii s-au înecat dar mai bântuie pe cheiuri sau pe la casele demolate, umbrele lor, neliniştite, ca noi.                                                            ***************