Surprinzãtoarea societate a islandezilor medievali
În “Cartea colonizãrii” ni se relateazã mai multe versiuni privind începuturile istoriei islandeze, dar cei mai probabili pionieri se pare cã au fost Ingolfr Arnarson şi fratele sãu de cruce, Leifr, care s-au instalat în 874 în apropiere de Reykjavik (“Golful Fumurilor”). In anul 1000 numãrul colonizatorilor atinge cifra de 30.000. trebuie precizat cã procesul a avut loc treptat, întrucât foarte mulţi au fãcut escale prin insulele Atlanticului, nordul Scoţiei sau Irlanda. Norvegienii ajung sã se amestece şi cu elemente celtice, întâlnire culturalã care contribuie la ceea ce nu de puţine ori a fost numit “miracolul islandez”. Cei ce s-au stabilit în insulã nu aparţineau tuturor pãturilor sociale. În principiu erau boendr, termen care desemneazã elita. Textele nu îi pomenesc pe oamenii de rând, ci doar pe aceşti boendr, iar Islanda nu a avut, pânã în 1262, niciun rege sau înalt demnitar. Aceste caracteristici ne semnaleazã cã ne aflãm oarecum în afara modelelor de societate din Occidentul medieval.
Societatea care începe sã se cristalizeze are vãdite caracteristici germanice, manifesteate prin nevoia de a se racorda la o lege şi de a fonda instituţii. În mentalitatea germanicã legea este sacrã, lucru întrevãzut şi în mitul care îi confirmã valoarea: zeul Tyr acceptã sã-şi piardã mâna între fãlcile lupului Fenrir pentru a restabili ordinea lumii. Colonizatorii, pentru a se asigura cã produc un sistem de administrare eficient, trimit în Norvegia pe Ulfljotr, cunoscut pentru bunele sale cunoştinţe juridice, pentru a studia legile şi a elabora codul care îi poartã numele. Islanda a cunoscut o perioadã de mare stabilitate, aproximativ pânã în 1100, perioadã pe care textele literare o denumesc eroicã. În aceste timpuri se presupune cã s-au petrecut marile întâmplãri pe care le relateazã saga, locul unde istoria şi mitul se împletesc pentru a da naştere celor mai frumoase epopei. O astfel de epopee este cea a colonizãrii Groenlandei şi Americii de Nord, când Erik cel Roşu a fost nevoit în 985 sã plece în exil cãtre vest şi ajunge în “Tara verde”, unde întemeiazã o colonie în care scandinavii se înţeleg bine cu inuiţii. Se pare cã unul dintre fiii lui Erik, Leif, ar fi ajuns în zona Vinland; de altfel, sãpãturile arheologice confirmã existenţa unui sit scandinav în L’Anse-aux-Meadows din Terra Nova. Restul ţine mai mult de speculaţie.
Clădirea Parlamentului islandez, ReykjavikDincolo de spiritul aventurier atât de înrãdãcinat al scandinavilor, care permite crearea unor comunitãţi pe un teritoriu virgin, şi nu orice fel de comunitãţi, ci unele cu un nivel înalt de civilizaţie, poate cã cea mai importantã întrebare în legãturã cu Islanda ar fi: cum a fost posibil ca insula sã nu-şi dorit o putere executivã, un rege, un lord, orice fel de autoritate? Vreme de trei secole Islanda nu a cunoscut nici cea mai micã putere coercitivã, de fiecare datã când a fost vorba despre dorinţa de a acapara puterea s-a lãsat cu vãrsare de sânge. Refuzul acesta categoric al autoritãţii a condus însã în cele din urmã la pierderea independenţei islandeze. Societatea contrazice ideile pe care le avem de obicei despre organizarea din Evul Mediu. Sistemul evitã autoritatea executivã în favoarea unui echilibru între cei puternici. Nu avem în Islanda clase sociale. Îi avem pe acei boendr, ţãrani-pescari-proprietari liberi, dar ei nu sunt instalaţi la putere şi alţi indivizi pot intra în categoria lor. Aceşti boendr erau o elitã, dar o elitã în sensul selecţiei datorate procesului de colonizare. Odatã veniţi pe insulã, ei ajung oameni de rând, adicã posesia de bunuri şi apartenenţa la anumite familii nu au fost suficiente pentru a separa societatea într-o clasã nobiliarã, un cler şi o clasã de mijloc.
Clădirea Guvernului, ReykjavikCartea colonizãrii ne relevã un aspect important: cei care au venit pe insulã nu erau din vulgul obişnuit. Majoritatea erau personaje importante, cu o ascendenţã nobilã. Mai meritã menţionat încã o datã cã noţiunile despre aristocraţie pe care le asociem Occidentului nu se aplicã în nordul Europei. Noţiunea care defineşte cel mai bine aceastã societate este cea de bondi/boendr (de la verbul bua=a pregãti pãmântul, dar şi a locui), cel care se bucurã de toate prerogativele condiţiei sale. Poate participa la thing, poate cere sã i se facã dreptate, are dreptul la cuvânt. Din rândul lor provin godar şi godorsmenn, termeni relativ vagi care se referã la cei responsabili de practicile rituale, dar beneficiind şi de anumite prerogative sociale şi politice. Puterile lor erau aplicabile pe o anumitã zonã geograficã, extinse asupra oricãrei persoane care dorea sã devinã thingmadr, participant la thing, la adunare, care avea alãturi un godordsmadr. Acesta din urmã se obliga sã îşi susţinã şeful, fiind la rândul sãu ajutat prin plata unui impozit.
Revenind la boendr, ei sunt aceia care activeazã şi ca judecãtori sau, dupã creştinare, episcopi. De democraţie poate cu greu fi vorba, deşi nu de puţine ori sunt invocate comparaţii cu democraţia athenianã, ci mai degrabã de o oligarhie plutocraticã, pentru cã cei ce posedã cele mai multe bunuri au cea mai mare influenţã. În Islanda sunt circa 40 de oameni importanţi, care îşi exercitã autoritatea prin godard, termen destul de greu de lãmurit, referindu-se cel mai probabil la dreptul de a exercita puterea, drept ce poate fi vândut sau cedat. Nu poate fi vorba însã de o structurare pe clase, cãci între straturile sociale existã o interacţiune foarte intensã, de aceea “poporul”, aşa cum îl înţelegem noi, nici nu este menţionat în texte. O linie greu de trasat este chiar şi între bondi şi sclavi. Boendr pot fi împãrţiţi în stor şi sma, în funcţie de deţinerea atribuţiei de supraintendenţã şi supervizare. La storboendr se referã în special acele saga numite “ale islandezilor”, pentru cã povestesc despre clanurile cele mai faimoase ( cum ar fi Saga oamenilor din Valea Somonului sau Saga oamenilor din Valea Lacului). Storboendr sunt cei care au întemeiat societatea atât de originalã, cei care au oferit baza legislativã. Pe de altã parte, ei nu pãrãseau spaţiul familiei lor, oett/kyn, familie în sensul larg al cuvântului, cuprinzând şi prietenii, clienţii, fraţii de cruce. În jurul lor se adunau smaboendr, dar care nu se aflau în vreo relaţie de vasalitate cu primii, cãci nu avem o legãturã garantatã de “stat”. Ei sunt cei care asigurau substanţa societãţii islandeze, unii specializându-se într-o anume activitate profesionalã (deşi bondi-ul era considerat omul bun la toate) precum cea de medic (loeknir), jurist (lagmadr) sau meşteşurag (smidr).
Sclavii sunt o problemã dificilã în societatea islandezã. Termenul de throell apare des, desemnând în principiu o categorie de persoane care nu erau cu adevãrat libere, nu aveau dreptul de a cere dreptate în justiţie şi nu primeau compensaţii dacã au fost lezate. Vikingii, în raidurile lor rãpeau femei şi bãrbaţi din zonele atacate, pe care ori îi vindeau prin Bizanţ, ori îi pãstrau. Totuşi, sclavul nu era reductibil la condiţia de marfã şi se putea emancipa fie plãtind o sumã fixatã în prealabil, fie cãsãtorindu-se cu o femeie liberã. Emancipaţii pot ajunge fãrã a întâmpina ostilitate la rangul de bondi. Dupã cum am mai spus, structurile sociale în Islanda sunt destul de permeabile. O altã problemã era cea a sãracilor şi vagabonzilor, pentru care a fost creatã o instituţie originalã în epocã, cea numitã hreppar, un fel de companii de asigurãri girate de mai mulţi demnitari. Tot în Islanda a mai existat şi un sistem de asistenţã socialã destinat sãracilor. Sãracul (umagi) ajungea în grija unei comunitãţi care se însãrcina o vreme cu întreţinerea sa, formulã preluatã de cãtre luteranism.
În concluzie, societatea islandezilor medievali era bine constituitã, fundamentatã pe legi şi pe echilibrul între indivizii care nu considerau necesarã existenta unui “stat” care sã reglementeze relaţiile sociale foarte flexibile şi originale în comparaţie cu oricare alte societãţi din Evul Mediu Occidental.
(Referinţe: Regis Boyer, Islanda Medievalã, Bucureşti, 2002)
***
Despre Islanda, insula care numără peste două sute de vulcani cu mii de cratere şi nenumărate pâcle, fumarole, solfatare şi gheizeri, - se presupune c-ar fi totuna cu legendara Thule, amintită în relatarea lui Pytheas, vestitul corăbier grec care a cercetat mările hiperboreene însecolul al IV-lea î.e.n. Este însă o certitudine că în veacul al VIII-lea ţărmurile insulei au fost explorate de corăbieri irlandezi fără a întâlni ţipenie de om. Se ştie că vreme de un veac şi mai bine după aceea meleagurile islandeze au rămas pustii, călcate fiind doar când şi când de grupuri de sihaştri creştini din Irlanda. In ultimul pătrar al secolului al IX-lea, pe ţărmurile dantelate ale Islandei apusene, au venit cete de navigatori din fiordurile scandinave şi din coloniile pe care aceştia le aveau în Scoţia, în Irlanda, în Orcade şi în Hebride.
De aceea, în prima fază a colonizării apare în Islanda un nou tip de alcătuire socială, aşa numitul krepp format din toţi oamenii liberi aduşi de una şi aceeaşi corabie, indiferent de ginta căreia îi aparţinuseră.(Liniile mari ale acestui original edificiu social aminteşte întrucâtva de organizarea Vrancei cu obştile ei de sat, de vale şi de ocol şi cu "sfatul mare". (v.Henri H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, Ed.St., v.I, 1958, v.II, 1959)
Menţionez că, în vreme ce la baza obştilor islandeze stăteau clanul şi teritoriul, temelia înjghebării vrâncene era satul ca unitate teritorială. Aşadar Althing-ul, ar putea fi asemuit cu "adunarea de obşte a Moldovei", ţinută în 1457 pe locul numit Direptate de lângă Suceava, unde a fost numit domn Stefan cel Mare.
Incetul cu încetul, pornind de la krepp , în Islanda s-a legat o reţea de comunităţi teritorial - religioase - godord-urile, conduse fiecare de către un godi, iar ulterior s-a clădit o piramidă din suprapunerea a trei trepte de obşti gentilice: thing-urile - adică adunările obştilor de bază, alcătuite fiecare din membrii a câte trei godord-uri; thing-urile pătrarelor, adică adunările obştilor aflate în fiecare din cele patru pătrare în care a fost împărţită insula în anul 965. Deasupra acestora era Althing-ul, adunarea tuturor obştilor islandeze, ce luase fiinţă încă din anul 930 (v.Vilhjalmur Ştefansson, Iceland: The First American Republic, New York, 1939)
De asemenea, a jucat un rol însemnat faptul că, în Islanda, creştinismul, introdus oficial în anul 1000, n-a exercitat influenţa sterilizatoare avută în alte ţări, unde biserica şi-a asigurat monopolul culturii şi ideologiei, reducând literatura la hagiografie şi punând poezia în slujba catehizării, reuşind să şteargă tradiţiile şi valorile create până atunci. (v.Marx,Engels, Opere, vol.XX, Ed. Politică, 1964).
Expresia clasică a spiritului de independenţă a islandezilor a rămas în istorie până azi prin cuvântul rostit la Althiung-ul din 1024 de Einar de la Thvera împotriva oricărui legământ cu coroana norvegiană: "Pentru locuitorii ţării cel mai bine ar fi să nu primească a fi birnici craiului... fiindcă ar însemna să vârâm capul în jug, nu numai noi ci şi feciorii şi toţi urmaşii noştri. Dacă voiesc să-şi păstreze neatârnarea de care s-au bucurat de când s-au aşezat aici, socot că locuitorii nu se cade nicicum să îngăduie craiului să-i apuce sub puterea lui, nici să dobândească pământ pe meleagurile acestea." (v. Snorri Sturlusson, Heimskringla - The Olaf Sagas, Londra, f.a.).
La thing-urile obştilor şi ale pătrarelor, care se întrunesc de două ori pe an, şi la Althing, marea adunare a obştilor obştilor, care o dată pe an se strâng pentru două săptămâni căpeteniile şi împuterniciţii gospodăriilor risipite în fiorduri, se deapănă în auzul tuturor firul evenimentelor petrecute între timp, se povestesc isprăvile corăbierilor şi ale oamenilor de frunte, se fac judecăţi în cazuri de abuz. Din aceste episoade de istorie, relatate fără înflorituri, cu mare grijă pentru exactitatea faptelor, s-a născut o formă nouă de prezentare estetică: saga. Derivat din verbul seggja (a zice), etimonul lui se regăseşte la toate verbele corespunzătoare: sagen în germană, say în engleză.
In vestita culegere de poeme cunoscută sub numele de Edda veche, descoperită în Islanda în anul 1643 ce cuprinde peste 30 de cânturi aliterative, de sine stătătoare, pe teme mitologice şi eroice, creaţii din secolele VI-XII, cea mai strălucită şi cea mai populară dintre cele aproape 50 saga de familie este Njals saga (Saga despre Njal) numită şi Brennu Njals saga (Saga despre arderea lui Njal), pe scurt Njala.
Njal, care niciodată n-a mânuit altă armă decât arma raţiunii, ilustrează cultul islandezilor pentru înţelepciunea sănătoasă şi preţuirea pentru omul luminat. Erou cu o poziţie singulară în galeria figurilor dominante, Njal îşi afirmă credinţa în puterea minţii şi voinţei omeneşti, în vreme ce eroii bătrânului Homer cred în hotărârile arbitrare ale "nemuritorilor". "Ţara, pe lege se clădeşte, în vreme ce fărădelegea o pustieşte", - proclamă Njal în Althing. Această maximă nu exprimă doar filozofia lui ci ilustrează una din preocupările de seamă ale obştei islandeze. In 1930, când s-au împlinit 1000 de ani de la înfiinţarea Althing-ului, maxima citată a fost înscrisă pe medalia comemorativă bătută cu acest prilej.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu