duminică, 10 martie 2013

atitudini









              Libertatea şi dreptatea, două puteri politice


                   Am văzut cum  dreptatea slujeşte mai multor scopuri.  

                   Între toate, cel mai de preţ bun este libertatea persoanei. Pe de altă parte,  fărădelegea robeşte sufletul omenesc şi drenează energiile societăţii, permiţând ca abuzul şi tirania să terfelească legile scrise, cutuma locului sau legile firii.

                  Libertatea politică începe cu respectarea legii fundamentale: Constituţia unei ţări. Efortul de conformare la acest text fondator presupune din partea fiecărui cetăţean cultivarea permanentă a virtuţilor politice: stăpânirea de sine, curajul, moderaţia.

                 Pe lângă respectarea legilor scrise, există o amprentă nevăzută asupra caracterului individual. Numită „aură” sau „carismă”, această dimensiune presupune exerciţiul virtuţii personale. Liderii comunităţii politice se disting printr-o capacitate remarcabilă de-a proiecta încredere într-un viitor ipotetic, la care majoritatea semenilor nu pot să se gândească. Ronald Reagan vorbea despre sfârşitul colosului sovietic în timp ce milioane de est-europeni trăiau sentimentul palid al veşniciei comuniste. Caracterul şi viziunea te fac să foloseşti libertatea politică nu doar ca pe un bun al tău, ci ca pe un mod de eliberare din plasa ignoranţei, a uitării şi a unei anume inerţii colective.

                Dacă nedreptatea generează frică şi disperare, justiţia bazată pe legea naturală se face la vedere, în ochii tuturor. Chiar şi societăţile seculare sunt obligate să admită caracterul public al virtuţii personale. Dreptatea, care este doar o actualizare concretă a binelui comun, se obţine prin risc şi asumare. Este inconfortabil sau chiar periculos să reciţi partitura dreptăţii într-o lume a fărădelegii. Cazuri nenumărate ne arată cât de frecvent se plăteşte cu preţul vieţii curajul de-a căuta şi de-a rosti adevărul.


                Modernitatea anglo-saxonă(spre care privim cu nesaţ) s-a născut cu idealul libertăţii politice. Conştiinţa individuală a drepturilor naturale şi inalienabile este, până la urmă, datul fundamental al Europei occidentale şi al Americii de Nord. „Visul neatârnării” în raport cu orice tiranie apare la John Locke (1632 -1704) şi traversează toate documentele programatice ale părinţilor-fondatori ai Statelor Unite ale Americii. În Europa continentală, despre libertatea politică şi virtutea civică asociată acesteia au vorbit Benjamin Constant (1767-1830) şi Alexis de Tocqueville (1805-1859). Libertatea economică determinată (în special de libertatea politică)   de jocul pieţei  după cum susţine  John Stuart Mill (1806-1873) şi, apoi, într-o formă mult rafinată în scrierile austriecilor Ludwig von Mises (1881-1973) sau Friedrich von Hayek (1899-1992). Meritul acestor gânditori este acela de-a fi avertizat asupra ameninţării colectiviste a spiritului revoluţionar.

               Pentru aceşti gânditori ai modernităţii, libertatea politică este o pre-condiţie a fericirii individuale şi un obstacol în încercarea tuturor tiranilor de-a proclama împărăţia cerească pe acest pământ.

               Spaţiul est-european are încă de învăţat din critica anglo-saxonă la adresa populismului şi a colectivismului de orice fel. În geografia creştinismului ortodox, foarte uşor adaptabil cu autoritarismul politic, dialogul cu marii clasici ai liberalismului occidental este, printre altele, o datorie  intelectuală.

               Gânditorii moderni ai societăţii anglo-saxone vorbesc despre abuzul potenţial al puterii seculare, exercitat îndeobşte prin organele statului.  Înaintea britanicilor şi a nord-americanilor, clasicii antici, însă, atrăgeau atenţia asupra proastei utilizări a libertăţii personale în slujba unei nemernice sclavii interioare. (Acea sclavie interioară ale cărei lanţuri sunt mult mai groase şi greu de rupt în comparaţie cu sclavia socială).

               Modernii ne pot preda lecţia eficienţei pragmatice şi a inteligenţei tehnice (utilizată uneori faustian). Anticii ne pot învăţa răbdarea şi moderaţia, din perspectiva înţelepciunii practice.

               Sensul politic al libertăţii nu poate fi disociat de semnificaţiile  metafizice ale acestei aspiraţii către nedeterminare. Libertatea politică, înainte de toate, este libertatea negativă faţă de tiranie. Libertatea potrivit teoriei existenţei (ontologiei) este pentru un scop  mult mai mare decât s-ar crede – pentru o viaţă nobilă, orientată dincolo de tumultul afectelor sau anarhia instinctelor.

               La început de secol XXI, vom mai putea să redescoperim demnitatea acestor două cuvinte: dreptatea şi libertatea, având în vedere că, atât dreptatea cât şi libertatea sunt calităţi morale greu de atins?

               Având în vedere că cele patru virtuţi sunt: curajul, justeţea, prudenţa şi temperanţa, poate că deviza  politicienilor de azi şi din totdeauna ar trebui să fie "Virtute non astutia!" (Prin virtute nu prin viclenie!).

(autor Mihail Neamţu, preluare fragmentată)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu