Voi relua aici, cu unele completări acel articol.
Icoana, imagine sacră, reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului sau un sfânt, Cărora Li se aduce închinare sau cinstire, după principiul: cinstea dată icoanei trece la cel zugrăvit pe icoană.
Icoana nu aparţine artei sacre, ci cultului Bisericii, împreună cu Sfânta Scriptură şi Sfintele Taine. Nu este un ornament, un tablou sau o reprezentare figurativă, ci comunicarea vizuală a realităţii invizibile divine.
Nu este nici podoabă, cum am văzut cercei cu imaginea Maicii Domnului sau cu Mântuitorul, după "credinţa" purtătoarei sau icoane cu ceas, de nu ştiai ce să faci mai întâi, să te închini sau să citeşti ceasul! Aceste exagerări intră la categoria kitsch sau mult mai rău.
Sf. Vasile compara funcţia de comunicare a icoanei cu aceea a cuvântului: ceea ce cuvântul este pentru auzire, la fel este icoana pentru vedere, cuvântul găsind în icoană un suport greu de înlocuit (pr.prof.dr.Ion Bria,
Dicţionarul teologic ortodox).
In lumea noastră cotidiană, invadată de imagine, icoana este şi ea la modă.
Ce loc ocupă, aşadar, icoana în viaţa noastră?
Este ea o concesie făcută slăbiciunii omeneşti?
In istoria Bisericii, icoanele au avut un rol decisiv. Suport de meditaţie, icoana face parte din nevoile majore ale credincioşilor ortodocşi, fiind prezentă în viaţa lor încă de la botez.
"Chip şi reprezentare, dar nu orice chip şi orice reprezentare" icoana "a apărut de la început împreună cu credinţa şi a înflorit împreună cu ea (...) Prin urmare, cel ce primeşte cele scrise va primi în mod concret şi reprezentarea... căci ceea ce adesea mintea nu a prins din auzirea cuvintelor, prinzându-le vederea le-a explicat mai clar" , ne lămureşte Patriarhul Nikifor al Constantinopolului.
Aşadar, din punct de vedere istoric, în tradiţia creştină, icoana "este de aceeaşi vârstă cu propovăduirea evanghelică" (Patriarhul Nikifor), cuvântul şi imaginea sprijinindu-se reciproc.
In secolul al VIII-lea, împăratul bizantin Leon V, Armeanul, începe o campanie de persecuţie contra cultului icoanelor ortodoxe, persecuţie cunoscută sub numele de iconoclasm (distrugător de icoane). Cei care s-au opus acestei campanii au fost călugării.
Partea cea mai importantă a iconografiei o formează icoanele din ciclul dogmatic: Iisus Hristos ca învăţător, la intrarea în biserică; Pantocratorul, adică Iisus Hristos în plină slavă, îmbrăcat în alb şi auriu, în centrul cupolei; Maica Domnului - Theotokos (Născătoare de Dumnezeu), care
reprezintă desăvârşirea sfinţeniei şi chipul Bisericii, în nişa altarului; icoana numită Deisis, pe iconostas, care reprezintă pe Iisus Hristos aşezat în centru, având în dreapta Sa pe Fecioara Maria, simbolul Noului Testament, într-o atitudine de mijlocire, iar la stânga Sa, pe Ioan Botezătorul, "prietenul Mirelui",
Aşezată pe iconostas, icoana se află la limita dintre senzorial şi spiritual.
Iconostasul este un zid sau perete de icoane, aşezate în mai multe registre, simbol al unei separări temporale.
 |
| Imagine a iconostasului din Catedrala ortodoxa din Lugoj |
Iar "în casă, icoana este prima care atrage privirea vizitatorului, salutându-l astfel pe Dumnezeu chiar înainte de a fi salutat stăpânul casei". De aceea, cel care se leapădă de icoană sau o distruge a pierdut îndată şi respectul pentru cele sfinte.
După icoana Mântuitorului care este evocarea Întrupării, icoana Maicii Domnului putem spune ca se impune de la sine.
Socotită a fi "cel mai frumos giuvaer al omului" şi proclamată de Sinodul al III-lea ecumenic (Efes, 431), Theotokos - adică Născătoare de Dumnezeu - "Fecioara cu pruncul" patronează deseori o biserică, o mânăstire sau chiar un întreg neam.
 |
| Theotokos - cea care tronează - Catedrala Lugoj |
Mare mijlocitoare a creştinilor, ea înalţă rugăciunile acestora la tronul lui Dumnezeu şi Fiul Sau. In acest rol ea este invocată la liturghie, cântată în imnologie şi reprezentată in iconografie.
"In Răsărit, Maica Domnului - Thetokos - a fost reprezentată întotdeauna cu părul, cu partea superioară a frunţii şi umerii acoperiţi cu un voal cu margine aurită, numit în greceşte maforion. Este de neconceput o altă reprezentare a Maicii Domnului", spune prof. Michel Quenot, cel care a descoperit ortodoxia contemplând icoanele.
Culorile atribuite Sfintei Fecioare în iconografie, albastrul şi albul, exprimă detaşarea de lume şi înălţarea sufletului spre Dumnezeu, iar fondul auriu folosit este lumina cerească.
De exemplu, între rosu şi albastru, există un contrast din punct de vedere spiritual, dar în icoanele ce o reprezintă pe Maica Domnului ea având veşmânt roşu (omenesc) sub mantia albastră (simbolul divinităţii pentru că a purtat pe Fiul lui Dumnezeu), contrastul dispare, asocierea acestor culori exprimă cele două naturi ale aceleiaşi persoane.
Strânsa legătură dintre mamă şi prunc este arătată în aproape toate icoanele Maicii Domnului - Mântuitorul în braţele Sfintei Sale Maici.
In tradiţia ortodoxă, Sfinţii Părinţi recunosc doar patru tipuri de reprezentare a Maicii Domnului:
- Cea care tronează
- Cea care se roagă - Oranta
- Cea care arată calea - Odighitria ("odos" - cale, din greceşte)
- Cea dulce, mângâietoare - Eleusa (din grecescul "eleos" - milă)
Printre alte nume descriptive atribuite icoanelor Maicii Domnului - Theotokos, mai sunt:
- Kardiotissa - Fecioara bunătăţii
- Balikhotissa - Izvor al vieţii
- Galactotrophousa - cea care alăptează
In plus, desemnarea icoanelor Maicii Domnului - Theotokos s-a făcut şi după locul de origine. Multe din oraşele ruseşti au împrumutat numele lor unor icoane celebre. Exemplu: Odighitria Vladimirskaia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu