simboluri ... culori

                              
              
       
                               A  l  b  a  s  t  r  u  l
                
           Culoare simbolică a infinitului, a cerului, absolutului lumii spirituale, a dragostei platonice.

          Este culoarea păsării fericirii, a visurilor romantice regăsite în literatura multor popoare. Culoare a depărtării de lumea reală sub aspect tandru, este definită ca o culoare feminină.

                      Albastrul, cea mai imaterială dintre culori, prin transparenţa cu care ni se înfăţişează este asemenea vidului de aer, a transparenţei apei sau a cristalului.  Vidul este precis, rece, pur, asemenea albastrului, cea mai rece dintre culori.

                          Zidurile necropolelor egiptene erau acoperite cu albastru, fiind considerat culoarea adevărului. Spaţiul Câmpiilor Elizee este asociat  azurului - albastrul sacralizat. 
                          Albastrul şi albul, culori ale Sfintei Fecioare, reprezintă detaşarea de această lume şi eliberarea sufletului către Dumnezeu.


                          Azurul cerului este în gândirea aztecilor culoarea Soarelui, adică albastrul de peruzea, pe care ei îl numesc Prinţ al Peruzelei. In accepţiunea lor, el vesteşte pârjolul, seceta, foamea şi în final moartea.


                         In Polonia, în anumite regiuni, s-a păstrat obiceiul de a se vopsi
în albastru casele fetelor de măritat.


                      Budismul tibetan consideră  albastrul ca fiind  culoarea înţelepciunii, lumina albastră a Inţelepciunii lui Dharmadhatu (lege sau conştiinţa originară) are o putere orbitoare, ce deschide calea Eliberării.


                        In limbaj popular, frica, acea frică metafizică, devine o frică albastră; în germană a fi albastru se traduce cu aţi pierde cunoştinţa din cauza băuturii. Iar în cadrul unor practici aberante, poate însemna culmea pasivităţii, a renunţării. De exemplu, în Franţa, - Franţa cea nonconformistă, cea liberală până la libertinaj! - conform unei tradiţii a ocnaşilor, homosexualul efeminat trebuia să-şi tatueze falusul cu o calotă albastră uniformă, ce exprima renunţarea la virilitate.
                       Expresia " sânge albastru "(sang bleu) este explicată de P.G.Villeneuve Saint-Georges astfel: în Evul Mediu oamenii de rând nu îndrăzneau să înjure, să ia numele Domnului în deşert, dar nobilii,  nu se sfiau s-o facă. Asemănare cu multe situaţii din zilele noastre când celor bogaţi li se permite să fie deasupra legii, nu sub lege!  Intr-o zi, un iezuit, aflat în graţiile regelui, le-a interzis să folosească numele Domnului în înjurăturile lor. Atunci au înlocuit această interdicţie cu albastru (bleu) în loc de Dumnezeu (Dieu), zicând  în loc de "par la mort de Dieu" (pe moartea Domnului)  morbleu;  "Sacre Dieu" (Sfinte Dumnezeule) devine  sacrebleu; "par Dieu" (pentru Dumnezeu) devine  parbleu; "par le sang de Dieu" (pe sângele lui Dumnezeu) a devenit  palsembleu etc. Servitorii care auzeau adesea această formulă n-au reţinut decât  sang bleu (sânge albastru). Folosirea acestei formule era un privilegiu doar al nobilimii, vulgul deosebindu-se de clasa nobiliara spunând "C'est un sang bleu!" (E un sânge albastru).